Pentru cei ce doresc să își extindă afacerea în afara granițelor,  caracteristicile naționale ale țării respective poate constitui o barieră puternică pentru aceștia.

           Pentru a reuși să își implementeze afacerea cu succes  în țara respectivă , antreprenorul va trebui să se adapteze la nouă piață,  sistemul juridic și fiscal.

               Conform lui Geert Hofstede culturile naționale au implicații atât pentru procesele organizaționale cât și manageriale. Această problemă este o provocare chiar și atunci când se analizează întreprinderi mici și mijlocii. Acestea trebuie să concureze cu marile companiile multinaționale și trebuie să atingă succesul cu resurse limitate și să facă fată în același timp și efectelor valorilor culturale diferite. Cultura este importantă în orice discuție de antreprenoriat, deoarece această determină atitudinea persoanelor fată de începutul unei întreprinderi. Cercetările interculturale au arătat că procesele de management nu sunt universale și nu pot fi aplicate în fiecare tară sau cultură .

         Literatura de specialitate conține mai multe definiții ale culturii și se pare că fiecare are o definiție proprie. Prin urmare, există întotdeauna o provocare în a studia cultură și elementele sale. Este de necontestat rolul culturii în comportamentul nostru, în tot ceea ce facem, precum și, Muhlbacher  subliniază faptul că orice comportament se produce din cauza unei culturi. Cultura este descrisă că fiind liantul care leagă grupuri impreună, iar în această cercetare, cultura a fost analizată elemente componente: limbă, religie, educaţie, valori şi standarde, tehnologie, cultură materială, organizare socială, tradiţii, estetică.

           Diversitatea culturală ce există în comerţul internaţional şi afectează atât de mult companiile internaţionale încât ar putea fi considerată drept un factor decisiv în succesul companiilor sau, dimpotrivă, pentru eşecul lor. Această influenţă a culturii asupra comerţului internaţional a determinat atât teoreticienii cât şi practicienii să dezvolte anumite strategii pentru ca afacerile internaţionale să facă faţă specificităţilor culturale. Iniţial, au fost două strategii propuse – standardizarea şi adaptarea activităţilor manageriale. Standardizarea este considerată acea strategie unică la nivelul politicilor şi practicilor firmelor internaţionale aplicată atât în compania din ţara sa de origine cât şi pentru orice altă filială/punct de lucru. În contrast, o strategie adaptată presupune producerea de modificări la nivelul strategiei pentru fiecare filială sau punct de lucru. Atât internaţionalizarea cât şi preferinţa firmei de a standardiza sau adapta sunt indisolubile legate de mediul global de afaceri, mediul ce s-a modificat considerabil în ultimii ani. Adaptarea este o strategie care presupune acomodare şi încearcă să asculte cerinţele mediului de piaţă, iar standardizarea este o strategie de non-ascultare .

În disputa dintre adaptare şi standardizare, practicienii încearcă să reducă la minimum costurile prin implementarea de strategii standardizate pentru oricare piaţă, iar teoreticienii evidenţiază cum specificul cultural poate crea bariere pentru succesul companiei. Susţinătorii strategiei de adaptare la noul mediu de afaceri cred că diferenţele culturale între ţări sunt foarte importante  şi susţin că diferenţele naţionale în gusturi, aspecte juridice, vamale, normele administrative şi cerinţele tehnice sunt obstacole majore împotriva standardizării. Mai mult, aceştia consideră că obiectivul principal al companiei ar trebui să fie profitabilitatea pe termen lung care poate fi realizat printr-o mai bună înţelegere a nevoilor persoane, şi nu prin economiile realizate prin standardizare .

Recent, cercetătorii au început să acorde o mai mare atenţie la modul în care organizaţiile încearcă să influenţeze şi să transforme mediul în care îşi desfăşoară activitatea . Literatura de specialitate dezbate o nouă strategie şi anume strategia de transformare. În timp ce compania se află sub presiunea factorilor de mediu şi a schimbărilor, ea impune, la rândul ei anumite modificări în acel mediu. Strategia de transformare presupune a asculta (adaptarea la cerinţele locale), a standardiza (a susţine strategia-originală) şi, de asemenea, a transforma condiţiile de mediu; toate pentru a determina contextul să se potrivească mai bine cu strategia firmei . Se presupune că, atunci când o strategie este extinsă de la firmamamă într-un context diferit, succesul acelei abordării va depinde, de asemenea şi de capacitatea firmei de a schimba mediul-ţintă . Din această perspectivă, strategia de transformare, recunoscând în acelaşi timp şi adaptarea şi standardizarea, îmbină cele două strategii.