Datorita schimbărilor produse în modul de organizare a societăţii postindustriale, accelerată de amploarea fenomenului asociaţional şi expansiunea sectorului societăţii civile, responsabilitatea socială devine preocuparea comună nu numai a guvernelor ci şi a organizaţiilor private de afaceri şi a celor nonprofit.

Asumarea problemelor sociale, implicarea, căutarea şi aplicarea soluţiilor se regăsesc în conceptul de antreprenoriat social, înţeles ca un fenomen global centrat pe ideea de inovare socială. Dimensiunea globală este dată de însăşi aria de răspândire socială a problemelor.

Antreprenorii sociali pot apărea astfel, în cele mai diverse organizaţii (inclusiv cela nonprofit), în cele mai diverse zone geografice sau comunităţi, cu răspunsuri adecvate spaţiilor culturale în care aceste probleme se manifestă.

 

Nu înseamnă că antreprenorii sociali nu au existat, dar nu i-am recunoscut sub acest nume până când antreprenoriatul social nu a devenit o preocupare în sine. Sfântul Francisc de Assisi, fondatorul Ordinului Franciscan (1209), poate fi considerat un adevărat antreprenor social în sensul conferit acestui termen în zilele nostre . El a fondat numeroase organizaţii, a atras în cadrul ordinului cca. 5000 de membri şi cel mai important, a schimbat percepţia şi modelul de dezvoltare a unui ordin religios. Spitalul, în forma sa modernă (o inovaţie socială introdusă în perioada Iluminismului secolului al XVIII-lea) reprezintă o altă ilustrare a succesului inovaţiei sociale prin comparaţie cu cele tehnice, mai numeroase. Remarcabil a fost impactul acestei inovaţii asupra sistemului de ocrotire a sănătăţii, mult mai valoroasă în sine decât chiar progresele din medicină la acea vreme . Întemeierea unor asociaţii şi fundaţii centrate pe nevoile comunităţii, a organizaţiilor pentru apărarea drepturilor femeilor sau a celor ofertante de servicii specializate, precum Armata Salvării sau Alcoolicii Anonimi, sunt doar câteva ilustrări ale iniţiativelor de antreprenoriat social în sectorul cetăţenesc.

Din punct de vedere istoric, dezvoltarea sectorului de afaceri pare să fi fost mereu cu un pas înanintea dezvoltării sociale. Rareori s-au aflat umăr la umăr dar niciodată nu s-au depărtat prea mult.

Avântul sectorului de afaceri s-a datorat schimbărilor produse în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea sub presiunea generată de creşterea populaţiei şi a urbanizării, a dezvoltării sistemelor de transport şi comunicare, a progreselor tehnice şi ştiinţifice etc. Rezultatul a fost apariţia pieţei libere şi a competiţiei dinamizate de efectul de antrenare al inovaţiei.

Apariţia şi acumularea  capitalului, dezvoltarea pieţelor concurenţiale şi formarea statelor suverane şi independente, respectiv a „statelor bunăstării au creat şi perfecţionat mecanismele de impozitare a avuţiei private în scopul finanţării bunurilor publice sau cvasipublice (şcolile, instituţiile de ocrotire a sănătăţii fizice sau mentale, electrificarea zonelor rurale etc.). Interesat să-şi perfecţioneze propriile produse şi servicii dar speculând toate neajunsurile sistemului public, sectorul privat a fost în permanenţă sursă de eficientizare a utilizării tuturor tipurilor de resurse. Ceea ce au sesizat viitorii antreprenori sociali a fost piaţa ideilor sociale.

Aceasta dă posibilitatea implicării cetăţenilor în rezolvarea problemelor lor cu idei, modele sau iniţiative sociale remarcabile, prin inovare. Termenul de antreprenoriat social a început să fie folosit cu mai mare frecvenţă abia în prima parte a anilor ‘90 iar primele programe academice dedicate acestui domeniu au fost iniţiate la Harvard Business School în 1995, fiind mai degrabă oferite de practicieni decât de analişti sau cercetători ai domeniului. Practicienii sunt cei care s-au întors în şcoală, mai precis în mediul academic, pentru a prezenta experienţe proprii, observaţii personale sau studii empirice şi mai puţin cercetări riguroase sau realizări ale unui domeniu structurat pe cercetări valide. Stadiul copilăriei al acestui domeniu de studiu se justifică prin percepţia deformată asupra acestei realităţi.

Dificultatea definirii antreprenoriatului social se datorează faptului că însuşi termenul de antreprenoriat este de tip ex post [8]. „Partea pozitivă‖ a acestui concept se referă la „capacitatea înnăscută‖de sesizare a unei oportunităţi ce motivează apoi acţiunea de exploatare a sa. „Partea negativă‖ se refeeră la intervalul de timp necesar să valideze impactul activităţilor antreprenoriale. De aici şi calitatea termenului de ex post, deoarece nu uşurează în nici un fel sarcina clarificării definiţiei. Pe de altă parte dinamica lumii globale a impus cercetării o realitate care poate fi greu surprinsă. Începînd cu anii ‘80, dar mai ales după 1990, sute de noi organizaţii au fost înfiinţate în toată lumea, cu scopul declarat de instruire şi sprijinire a antreprenorilor sociali. Organizaţii ca Ashoka (1981) înfiinţată de Bill Draiton, Echoing Green (1991) înfiinţată de Ed Cohen, School for Social Entrepreneurs (1997) înfiinţată de Michael Young, Schwab Foundation for Social Entrepreneurship (1999) înfiinţată de Klaus şi Hilde Schwab sau The Institute for Social Entrepreneurs (1999) înfiinţată de Jerr Boschee [9] au ca misiune identificarea, educarea, sprijinirea talentelor antreprenoriale şi crearea unei comunităţi globale a antreprenorilor sociali. De aceea, o modalitate de a descoperi subtextul popularităţii lor crescânde este de a analiza contextul care a favorizat constituirea acestui domeniu de cercetare. O primă cauză a fost eşecul instituţiilor existente (ale sectorului public sau privat), insatisfacţia profundă creată de modul lor de funcţionare şi mai ales de lipsa de receptivitate faţă de acumularea unor probleme sociale grave. O altă cauză se află în dispariţia graniţelor sectoriale, respectiv distincţiile ferme dintre cele trei sectoare (public, privat pentru profit şi nonprofit) ceea ce a antrenat estomparea funcţiilor sociale şi economice jucate de cele trei sectoare. Practic furnizorii din sectorul privat au început să câştige tot mai mult din „piaţa socială‖ a serviciilor considerată apanajul guvernului sau societăţilor non-profit. Domenii precum educaţia, serviciile sociale, îngrijirea copilului, asistenţa diurnă, asistenţa socială au devenit spaţiul 468 economic al concurenţei dintre cele trei sectoare[10].Cea de-a treia cauză se referă la presiunea crescândă de responsabilizare socială a corporaţiilor de afaceri, în principal prin necesitatea implicării lor progresive în rezolvarea unor probleme la nivelul comunităţii, a mediului sau a practicilor de muncă, a educaţiei, protecţiei anumitor categorii considerate vulnerabile sau minorităţilor. Schimbarea venită dinspre mediul privat spre cel public, l-a remodelat pe acesta din urmă. La rândul lui, sectorul public trebuia să devină antreprenorial, inovator şi eficient în furnizarea serviciilor către piaţă, clienţi dar şi în relaţiile cu alţi furnizori sau instituţii. Efectul aşteptat este unul de responsabilizare a ofertanţilor de servicii. Se produc astfel schimbări nu numai în modul de funcţionare a instituţiilor publice ci şi în modul de organizare şi ofertare a serviciilor publice (educaţie, sănătate, protecţia mediului etc.) Se produce „reinventarea guvernării‖ [11] în sensul introducerii unei noi raţionalităţi a elaborării politicilor publice şi a aplicării lor prin organizaţii.