Categorizarea socială este un fenomen natural, care ne ajută să operăm cu realitatea în care trăim.

Categorizarea socială ne permite să accesăm rapid informații despre ceilalți (de exemplu, atunci când ne rătăcim într-un oraș străin ne adresăm unui polițist sau unui taximetrist, deoarece informațiile pe care le deținem cu privire la aceste categorii ne indică faptul că sunt persoanele cele mai în măsură să ne ajute în situația respectivă), dar și să ne construim o identitate socială (prin a ne defini ca apartinând unui grup caracterizat de o serie de calități sau virtuți, adoptând o atitudine de tipul „noi și restul lumii” și judecându-i pe ceilalți din prisma criteriului apartenenței la același grup). Stereotipurile n-ar continua să existe dacă ar fi cu totul departe de realitate. În multe dintre situații pare să existe măcar un sâmbure de adevăr, dat de rolurile pe care indivizii aparținând diferitelor categorii le joacă în societate. De exemplu, stereotipul conform căruia femeile sunt sensibile, iar bărbații sunt dominanți vine din faptul că în multe situații bărbații aleg ocupații active, care să le permită obținerea unui statut înalt, în vreme ce femeile tind să se orienteze spre ocupații ce presupun interacțiune umană, compasiune, îngrijire etc.

Prin urmare, stereotipurile sunt măcar parțial adevărate pentru mulți membri ai categoriei sociale respective, deoarece indivizii demonstrează caracteristicile prototip atunci când își îndeplinesc rolul social, chiar dacă acestea nu rezultă din diferențe psihologice reale între grupuri. Nu toate stereotipurile reflectă însă realitatea. Studiile au arătat că oamenii se înșală adeseori cu privire la caracteristicile atribuite unui grup sau altuia, fiind dispuși în același timp să exprime stereotipuri cu privire la grupuri care nu există în realitate sau la grupuri cu care nu au interacționat niciodată. De asemenea, chiar și atunci când conțin un sâmbure de adevăr, stereotipurile reprezintă suprageneralizări sau exagerări, deoarece atunci când facem o afirmație de tipul „toți medicii sunt corupți”, în minte ne vin cel puțin unul sau două exemple care contrazic această afirmație. În momentul în care folosim stereotipurile privitoare la o categorie pentru a judeca un individ, șansele de a face o eroare sunt foarte mari.

Utilizarea stereotipului este nedreaptă față de individul respectiv, deoarece, din moment ce niciun stereotip nu este universal valabil, este posibil ca ipotezele noastre să nu se verifice în cazul său. Nedreptatea este cu atât mai mare atunci când stereotipurile se transformă în comportamente (de exemplu, un manager refuză să promoveze o femeie într-o funcție de conducere, oricât ar fi de competentă, deoarece consideră că femeile se lasă conduse doar de emoții, nu de rațiune). Dacă stereotipurile fac parte din viața noastră într-o măsură mai mică sau mai mare și reprezintă credințe pe care le avem legate de anumite grupuri (natura lor este 14 așadar una cognitivă, informațională), prejudecățile implică atitudini sau emoții negative față de reprezentații unui grup. Aceste emoții pot varia de la simpatie sau antipatie, până la furie, teamă, dezgust, disconfort sau chiar ură. În funcție de grupul la care fac referire, prejudecățile pot avea o denumire mai specifică (ex.: rasism pentru prejudecățile rasiale sau sexism pentru prejudecățile de gen).

În societatea contemporană, prejudecățile pot lua diferite forme, de la exprimarea directă a urii (ex.: urăsc persoanele de etnie romă) până la forme mai subtile, de exemplu, convingerea că membrii unui grup (ex.: romi) nu mai sunt afectați de discriminarea etnică și, de aceea, nu ar trebui să beneficieze de tratament special (ex.: locuri speciale în licee și facultăți), convingere însotită de o atitudine negativă față de grupul respectiv.

La fel ca stereotipurile, prejudecățile se manifestă în viața noastră de zi cu zi, uneori fără să conștientizăm acest lucru. Unii cercetători afirmă că toți oamenii au prejudecăți (chiar și cei care nu cred acest lucru), manifestate în cel mai bun caz prin tendinta de a favoriza grupul din care facem parte în fața altor grupuri sau prin cunoașterea stereotipurilor referitoare la celelalte grupuri. În ceea ce privește formarea acestora, toți experții sunt de acord că acestea apar la vârste foarte fragede. Spre exemplu, un copil de 4-5 ani, întrebat cine conduce mai bine mașina, va spune că bărbații, iar dacă l-am întreba cine face mâncare mai bine, va răspunde că femeile.

Copiii mici fac rapid categorizări bazate pe sex sau culoarea pielii, la care se adaugă aprecierile negative făcute de adulții din jurul lor la adresa unui grup sau a altuia (ex.: dacă nu ești cuminte, o să te fure țiganii). Stereotipurile se învață așadar devreme, în comunicarea cu persoanele semnificative (părinti, profesori, colegi), dar și cu contribuția mass-media. Studiile au demonstrat că stereotipurile rasiale ale copiilor sunt similare cu ale părinților lor, în vreme ce adolescenții sunt influențati mai degrabă de grupul de prieteni.

Stereotipurile și prejudecățile nu sunt neapărat transmise verbal, ci foarte frecvent prin observarea modului în care persoanele semnificative se comportă în prezența reprezentanților unei minorităti (ex.: părintele care își strânge copilul de mână puțin mai tare atunci când trece pe lângă o persoană de etnie romă pe stradă).

De asemenea, stereotipurile și prejudecățile provin și din unele erori de percepție ale mediului în care trăim, de exemplu, estimarea incorectă a frecventei cu care reprezentanții unui grup minoritar adoptă comportamente pozitive sau negative.

Deoarece sunt mai puține comportamente negative și reprezentanți ai unei minorități, avem tendința de a ni le întipări mai ușor în memorie, iar apoi să supraestimăm frecvența cu care acestea apar, fenomen denumit corelație iluzorie.