În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, protecția este garantată tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat membru, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni, și chiar dincolo de teritoriul național, în zonele aflate sub controlul efectiv al statului (precum teritoriile ocupate). Cu toate acestea, după cum se menționează în secțiunea 5.7, jurisprudența Convenției europene a drepturilor omului indică faptul că un stat poate considera că resortisanții și cetățenii străini se află în situații diferite (și, prin urmare, îi poate trata diferit în anumite situații).

În temeiul dreptului UE, articolul 18 din TFUE interzice „orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate”, pentru ca toți resortisanții și cetățenii UE să poată fi tratați în mod egal în cadrul domeniului de aplicare al tratatelor. Scopul articolului 18 a fost de a asigura respectarea principiului egalității de tratament, astfel încât să se permită libera circulație a persoanelor. Acest lucru se datorează faptului că libera circulație a lucrătorilor (articolul 45) este unul dintre cele mai importante drepturi acordate persoanelor fizice în cadrul Uniunii Europene. Articolul 18 se aplică în cazurile în care nu există alte drepturi specifice de nediscriminare și garantează egalitatea de tratament pentru toți rezidenții, cu condiția ca situația să fie reglementată de legislația UE. Deși articolele 20 și 21 din Carta UE sunt mai ample, în temeiul legislației secundare a UE, domeniul de aplicare personal al protecției este limitat. Resortisanții țărilor terțe (TCN) – cetățenii unui stat care nu este membru al UE – nu sunt protejați împotriva tratamentului nefavorabil bazat pe naționalitate în temeiul directivelor privind nediscriminarea.

 

Atât Directiva privind egalitatea rasială, cât și Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă prevăd că acestea nu creează niciun drept la tratament egal pentru resortisanții țărilor terțe cu privire la condițiile de intrare și de ședere și accesul lor la încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă48. De asemenea, directivele prevăd că nu se referă la „niciun tratament […] care rezultă din statutul juridic al resortisanților țărilor terțe”. Cu toate acestea, în afara acestor excepții, interzicerea discriminării directe sau indirecte bazate pe rasă sau origine etnică, în ceea ce privește domeniile reglementate de directive, se aplică și resortisanților țărilor terțe. Directiva privind egalitatea de gen (reformare) și directiva privind egalitatea între sexe în accesul la bunuri și servicii nu exclud protecția resortisanților țărilor terțe. De asemenea, resortisanții țărilor terțe se vor bucura de dreptul la egalitate de tratament în aceleași domenii acoperite de directivele privind nediscriminarea, în cazul în care se califică drept „rezidenți pe termen lung”, ceea ce necesită o perioadă de ședere legală de cinci ani. Resortisanții țărilor terțe se pot baza și pe protecția care decurge din dispozițiile referitoare la egalitatea de gen. De asemenea, Directiva privind reîntregirea familiei permite resortisanților țărilor terțe rezidenți într-un stat membru să fie însoțiți în anumite condiții de membrii familiei. Aceștia pot fi protejați în anumite domenii (de exemplu, în domeniul ocupării forței de muncă) în temeiul unor acorduri cu țări terțe sau în temeiul altor instrumente ale dreptului UE, cum ar fi Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. În temeiul dreptului UE, aceste norme nu împiedică statele membre să introducă condiții mai favorabile în temeiul propriei legislații naționale. În acest sens, Convenția europeană a drepturilor omului impune obligații statelor membre în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, care, în unele cazuri, depășesc cerințele dreptului UE.