Ceea ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este pur și simplu existența unui tratament diferențiat, pe baza unui criteriu interzis, care nu este justificat. Aceasta înseamnă că faptele care sunt auxiliare situațiilor de discriminare nu trebuie stabilite pentru a susține o plângere. Nu este necesar să se dovedească că pârâtul este motivat de prejudecăți. Astfel, nu este necesar să se demonstreze că pârâtul are „opinii rasiste” sau „sexiste” pentru a dovedi discriminarea pe criterii de rasă sau de sex.

 

Legislația generală nu poate reglementa atitudinile persoanelor, întrucât acestea țin de forul lor interior. Mai degrabă, legislația poate reglementa doar acțiunile prin care se pot manifesta astfel de atitudini.

În plus, nu este necesar să se demonstreze că regula sau practica în cauză este destinată să ducă la un tratament diferențiat Cu alte cuvinte, chiar dacă o autoritate publică sau o persoană fizică poate indica o practică bine-intenționată sau de bună credință, dacă efectul acestei practici este în dezavantajul unui anumit grup, acest lucru va constitui o discriminare.

De asemenea, referitor la un caz de discriminare pe criterii de rasă și orientare sexuală, CJUE a constatat că nu este nevoie să se dovedească faptul că există în realitate o victimă identificabilă677 și că, probabil, aceasta beneficiază de un tratament egal în ceea ce privește alte criterii de discriminare în circumstanțe similare. Deși, în conformitate cu dreptul UE, este posibil să nu existe nicio cerință privind o victimă identificabilă, acest lucru nu este valabil în ceea ce privește accesul la CEDO, unde o astfel de plângere nu ar îndeplini criteriile de admisibilitate în temeiul articolului 34 din Convenția europeană a drepturilor omului.