În 1999 ministrul pentru minorităţile naţionale a lansat iniţiativa unei legislaţii care să combată toate formele de discriminare. Raspunsul a fost o mobilizare exemplară a câtorva ONGuri şi experţi pentru redactarea unui proiect de lege în acest sens. Până şi fondurile necesare acestui efort au fost asigurate de către societatea civilă.

La data aceea, în cadrul Uniunii Europene, se purtau discuţii intense pentru adoptarea unor directive antidiscriminare, dar procesul nu părea curând realizabil. Iniţiativa românească, deşi ţinea cont de contextul european, era sinceră, aşa cum era şi preocuparea pentru a şterge din viaţa socială comportamentele discriminatorii. Numai că, între dorinţa unui grup de persoane care se reclamă la valorile democratice şi ale drepturilor omului şi interesele elitei politice, uneori, e o cale foarte lungă. Aşa se face că proiectului redactat în 1999 i-au trebuit câteva luni bune pentru a fi adoptat ca ordonanţă a Guvernului în vara anului 2000 (Ordonanţa 37/2000).

Ceea ce a urmat a dat măsura interesului autorităţilor faţă de problematica discriminării. Deşi ordonanţa prevedea constituirea unui organism specializat pentru combaterea discriminării într-un termen de 60 de zile, au trecut 16 luni până la adoptarea, în decembrie 2001, a unei hotărâri de guvern privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi încă alte 10 luni până când instituţia a devenit funcţională. In toată această perioadă, ideea consultării cu societatea civilă, cu organizaţiile neguvernamentale active în acest domeniu, a fost practic eliminată, aşa explicându-se faptul că persoanele numite în Colegiul director al noii instituţii au reprezentat opţiunea exclusivă a diferitelor autorităţi. Au trecut aproape doi ani de când instituţia funcţionează. Putem vorbi astăzi de o preocupare reală a CNCD, dar şi a Guvernului, a Parlamentului pentru combaterea discriminării? Există o astfel de atitudine sinceră din partea societăţii civile? Dar a mass mediei? Cred că se poate afirma că tendinţele generale dintr-o societate se regăsesc în atitudinile autorităţilor. Cu alte cuvinte, o presiune socială, sau din partea unor formatori de opinie, îşi va pune amprenta asupra comportamentului instituţional. Din acest punct de vedere trebuie să admitem că societatea românească este foarte “tolerantă” cu discriminarea. Ea acceptă sau ia în derâdere multe din atitudinile discriminatorii, fie ele în vorbe sau în fapte, cu privire la o mulţime de categorii de persoane, de la romi la persoane cu dizabilităţi, de la femei la homosexuali s.a.m.d.

Intr-un astfel de mediu social nu există acea presiune asupra autorităţilor de a fi ferme cu discriminarea. Dar tocmai într-un astfel de mediu este cu atât mai important rolul pe care îl au autorităţile şi instituţiile publice: prin legislaţie şi mecanisme instituţionale, ele sunt chemate să modeleze noi atitudini şi să impună noi comportamente. O astfel de presiune a existat însă la nivelul Uniunii Europene unde, în anul 2000, au fost adoptate două directive anti-discriminare devenite, după intrarea lor în vigoare în 2003, parte a aquis-ului comunitar, obligatorii pentru ţările membre şi cele candidate.

Este vorba de Directiva 43/2000 şi Directiva 78/2000. Din vara anului 2000 şi până de curând, România a fost singura ţară din Europa Centrală şi de Est cu o legislaţie antidiscriminare şi cu un organism specific pentru combaterea discriminării. Câţiva ani de zile Guvernul a trăit din această unicitate, în ciuda diferenţelor majore dintre legea noastră şi instituţia adiacentă şi standardele celor două directive. La umbra acestei prezentări părea să se estompeze şi evidenta lipsă de interes faţă de temă, reflectată de întârzierea cu mai bine de doi ani a punerii în practică a legii, dar şi de funcţionarea ulterioară a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. In ultimul an, alte câteva ţări din jurul nostru au adoptat şi ele legislaţii şi mecanisme anti-discriminare, mult mai apropiate de cerinţele UE, astfel că mitul “singurei ţări care a implementat măsuri antidiscriminare” a fost depăşit şi orice evaluare actuală trebuie să se raporteze la rezultatele concrete obţinute şi la modul de funcţionare a CNCD. Una din cele mai des invocate obiecţii la adresa CNCD a fost lipsa de independenţă a instituţiei. Am auzit această critică atât în ţară cât şi în evaluările diferitelor organisme internaţionale. Reprezentanţii CNCD au negat vehement acest lucru, susţinând că, deşi este un organism aflat în subordinea guvernului, independenţa sa este dată de bugetul propriu şi de stabilitatea celor care fac parte din colegiul director. O astfel de susţinere este destul de subţire şi schimbările care au avut loc în cadrul CNCD au dovedit tocmai efectele subordonării guvernamentale.

Exact un an după adoptarea hotărârii de guvern pentru înfiinţarea CNCD o altă hotărâre a fost 3 adoptată, prin care structura de conducere colegială a fost înlăturată, instituţia dobândind o conducere unipersonală, în care Preşedintele CNCD are puteri depline, nu numai cu privire la chestiunile administrative, dar şi în legătură cu celelalte competenţe ale instituţiei, colegiul director rămânând să se pronunţe numai cu privire la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor; practic un fel de agent constatator, dar cu rang de demnitar