Conceptul de business social (sau întreprindere socială), a fost îniţiat de profesorul Muhammad Yunus, născut în Chittagong, Bangladesh în 1940. Încă din anul 1983, acesta deţine funcţia de Managing Director la Grameen Bank, instituţie fondată de el însuşi, în scopul ajutorării populaţiei sărace din ţara sa natală. Aceste ajutoare constau în acordarea de microcredite fără garanţie şi fără documente cu putere legală. De la lansare şi până în prezent, banca a oferit credite unui număr de peste opt milioane de sărmani din Bangladesh. Profesorul Yunus a fost şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace în 2006, pentru sistemul de microcredite acordate populaţiei sărace de această bancă. Politica dusă s-a materializat în construirea de locuinţe şi şcoli, dezvoltarea comunităţilor rurale sărace şi a infrastructurii de comunicaţii a ţării. În prezent, conceptul de întreprindere socială s-a extins în peste 40 de ţări şi implică diferite forme de colaborare între fundaţii private, instituţii financiare şi diferite ministere. Acest concept, deşi vehiculat tot mai des în străinătate, în România este încă puţin cunoscut. În plus, pentru multe ONG-uri, pătrunderea pe piaţa “profiturilor” este un teritoriu necunoscut. De aceea ele au nevoie de dezvoltarea capacităţii interne, de evaluare şi management al riscurilor, atât legate de organizaţie, cât şi de piaţă. Totuşi, antreprenoriatul social şi economia socială încearcă să prindă contur şi în România.

ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale – 72% din furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii neguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii sociale şi şi-ar putea dezvolta întreprinderi sociale generatoare de profit, mai ales că cererea pe piaţă pentru acest tip de activităţi este foarte mare. O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor constante de finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau granturi publice determină concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen scurt, ducând astfel la instabilităţi în cadrul oragnizaţiilor, care devin oarecum vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor sociale, care sunt adevaratul scop al funcţionării acestora. O soluţie (nu întotdeauna la îndemâna ONG-urilor) pentru diversificarea surselor de finanţare este aceea a înfiinţării de întreprinderi sociale, care prin vânzarea de produse sau servicii generează resurse. Întreprinderile sociale îşi propun integrarea sau reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor provenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile, prin înfiinţarea unor firme bazate nu atât pe profit, cât pe dezvoltarea de abilităţi şi recompensarea angajaţilor din profitul scos de acestea.

Grupurile ţintă sunt formate din persoane care aparţin grupurilor vulnerabile: persoane care se află în şomaj de lungă durată, persoane cu venituri mici, persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale, persoane aparţinând grupurilor etnice minoritare, persoane fără educaţie sau pregatire profesională, femei, persoane dependente de alcool sau droguri, victime ale violenţei în familie, persoane afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială, imigranţi, refugiaţi, persoane care trăiesc din venitul minim garantat, persoane care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale traficului de persoane şi persoane afectate de boli ocupaţionale. Astfel de structuri sociale au ca scop scoaterea indivizilor dezavantajaţi din zona de asistenţă sau protecţie socială, din izolarea impusă de societate şi să-i (re)integreze pe piaţa muncii, să îi ajute să obţină beneficii economice dezvoltându-şi abilităţile şi să le ofere o stabilitate socială.

ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale – 72% din furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii neguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii sociale şi şi-ar putea dezvolta întreprinderi sociale generatoare de profit, mai ales că cererea pe piaţă pentru acest tip de activităţi este foarte mare. O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor constante de finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau granturi publice determină concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen scurt, ducând astfel la instabilităţi în cadrul oragnizaţiilor, care devin oarecum vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor sociale, care sunt adevaratul scop al funcţionării acestora. O soluţie (nu întotdeauna la îndemâna ONG-urilor) pentru diversificarea surselor de finanţare este aceea a înfiinţării de întreprinderi sociale, care prin vânzarea de produse sau servicii generează resurse. Întreprinderile sociale îşi propun integrarea sau reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor provenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile, prin înfiinţarea unor firme bazate nu atât pe profit, cât pe dezvoltarea de abilităţi şi recompensarea angajaţilor din profitul scos de acestea.

Grupurile ţintă sunt formate din persoane care aparţin grupurilor vulnerabile: persoane care se află în şomaj de lungă durată, persoane cu venituri mici, persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale, persoane aparţinând grupurilor etnice minoritare, persoane fără educaţie sau pregatire profesională, femei, persoane dependente de alcool sau droguri, victime ale violenţei în familie, persoane afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială, imigranţi, refugiaţi, persoane care trăiesc din venitul minim garantat, persoane care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale traficului de persoane şi persoane afectate de boli ocupaţionale. Astfel de structuri sociale au ca scop scoaterea indivizilor dezavantajaţi din zona de asistenţă sau protecţie socială, din izolarea impusă de societate şi să-i (re)integreze pe piaţa muncii, să îi ajute să obţină beneficii economice dezvoltându-şi abilităţile şi să le ofere o stabilitate socială.