Dificultatea definirii antreprenoriatului social se datorează faptului că însuşi termenul de antreprenoriat este de tip ex post. „Partea pozitivă’’ a acestui concept se referă la „capacitatea înnăscuta’’de sesizare a unei oportunităţi ce motivează apoi acţiunea de exploatare a sa.

„Partea negativă’’ se referă la intervalul de timp necesar să valideze impactul activităţilor antreprenoriale. De aici şi calitatea termenului de ex post, deoarece nu uşurează în nici un fel sarcina clarificării definiţiei. Pe de altă parte dinamica lumii globale a impus cercetării o realitate care poate fi greu surprinsă. Începînd cu anii ‘80, dar mai ales după 1990, sute de noi organizaţii au fost înfiinţate în toată lumea, cu scopul declarat de instruire şi sprijinire a antreprenorilor sociali.

Organizaţii ca Ashoka (1981) înfiinţată de Bill Draiton, Echoing Green (1991) înfiinţată de Ed Cohen, School for Social Entrepreneurs (1997) înfiinţată de Michael Young, Schwab Foundation for Social Entrepreneurship (1999) înfiinţată de Klaus şi Hilde Schwab sau The Institute for Social Entrepreneurs (1999) înfiinţată de Jerr Boschee  au ca misiune identificarea, educarea, sprijinirea talentelor antreprenoriale şi crearea unei comunităţi globale a antreprenorilor sociali.

De aceea, o modalitate de a descoperi subtextul popularităţii lor crescânde este de a analiza contextul care a favorizat constituirea acestui domeniu de cercetare. O primă cauză a fost eşecul instituţiilor existente (ale sectorului public sau privat), insatisfacţia profundă creată de modul lor de funcţionare şi mai ales de lipsa de receptivitate faţă de acumularea unor probleme sociale grave. O altă cauză se află în dispariţia graniţelor sectoriale, respectiv distincţiile ferme dintre cele trei sectoare (public, privat pentru profit şi nonprofit) ceea ce a antrenat estomparea funcţiilor sociale şi economice jucate de cele trei sectoare.

Practic furnizorii din sectorul privat au început să câştige tot mai mult din „piaţa socială‖ a serviciilor considerată apanajul guvernului sau societăţilor non-profit. Domenii precum educaţia, serviciile sociale, îngrijirea copilului, asistenţa diurnă, asistenţa socială au devenit spaţiul  economic al concurenţei dintre cele trei sectoare.Cea de-a treia cauză se referă la presiunea crescândă de responsabilizare socială a corporaţiilor de afaceri, în principal prin necesitatea implicării lor progresive în rezolvarea unor probleme la nivelul comunităţii, a mediului sau a practicilor de muncă, a educaţiei, protecţiei anumitor categorii considerate vulnerabile sau minorităţilor.

Schimbarea venită dinspre mediul privat spre cel public, l-a remodelat pe acesta din urmă. La rândul lui, sectorul public trebuia să devină antreprenorial, inovator şi eficient în furnizarea serviciilor către piaţă, clienţi dar şi în relaţiile cu alţi furnizori sau instituţii. Efectul aşteptat este unul de responsabilizare a ofertanţilor de servicii. Se produc astfel schimbări nu numai în modul de funcţionare a instituţiilor publice ci şi în modul de organizare şi ofertare a serviciilor publice (educaţie, sănătate, protecţia mediului etc.) Se produce „reinventarea guvernării în sensul introducerii unei noi raţionalităţi a elaborării politicilor publice şi a aplicării lor prin organizaţii.