Societatea civilă a cunoscut o creștere rapidă în România în ultimii 20 de ani, fapt datorat schimbărilor economice, sociale și politice ce au avut loc în această perioadă. Libertatea de asociere dobândită după 1989, precum și fondurile externe disponibile, au creat premisele înființării și dezvoltării organizațiilor neguvernamentale (ONG-urile).

Zona în care activează cele mai multe ONG-uri este în mod cert zona furnizării de servicii sociale. Se estimează că 25% dintre organizaţiile înregistrate oferă servicii sociale. Acest lucru indică un angajament puternic al ONG-urilor în abordarea excluderii sociale, o problemă pregnantă la momentul actual,

Aderarea la Uniunea Europeană a adus schimbări în sectorul civil, date fiind priorităţile naţionale şi mediul de finanţare modificat. Astfel, pe de-o parte, a determinat diminuarea surselor de finanțare externe prin retragerea donatorilor tradiționali externi (organizații internaționale, programe de finanțare derulate prin ambasade etc.) din România. Acest fapt a creat necesitatea identificării unor noi surse de finanțare pentru multe dintre organizațiile societății civile. Iar, pe de altă parte, trecerea de la fondurile Phare la Fondurile Structurale a generat direcționarea fondurilor preponderent către modele de angajare în detrimentul serviciilor sociale. Astfel, s-au diminuat resursele financiare pentru anumite programe tradiționale ale ONG-urilor, însă s-au

creat oportunități pentru dezvoltarea întreprinderilor sociale, în principal ca model de integrare socioprofesională a grupurilor vulnerabile.

Experiența internațională confirmă potențialul pe care îl au întreprinderile sociale în promovarea incluziunii sociale. Pe de-o parte, acestea generează locuri de muncă pentru grupurile vulnerabile asigurând independența financiară a acestora și demonstrând valoarea lor economică și socială. Iar, pe de altă parte, ele contribuie la consolidarea sustenabilității financiare a ONG-urilor, creând premisele dezvoltării serviciilor sociale furnizate. Însă impactul întreprinderilor sociale trece dincolo de generarea de locuri de muncă pentru persoanele vulnerabile.

Dimensiunea antreprenorială, planificată, profesionistă și sustenabilă financiar prin care întreprinderea socială contribuie la rezolvarea de probleme sociale critice este cea care face, în cele din urmă, diferența între o întreprindere socială și un program social incluziv, o inițiativă aducătoare de venituri în ONG sau o altă strategie de autofinanțare.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a cunoscut o efervescență deosebită în ceea ce privește conceptul de întreprindere socială, existând numeroase dezbateri publice pe această temă precum și numeroase inițiative de dezvoltare a unor astfel de structuri. Această tendință este susținută din fonduri europene prin Axa Prioritară 6 “Promovarea incluziunii sociale” ce vizează atragerea şi reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor confruntate cu riscul marginalizării şi excluziunii sociale, precum: persoanele cu dizabilităţi, populaţia rroma, tinerii peste 18 ani care părăsesc sistemul de stat de protecţie a copilului, femeile, familiile cu mai mult de doi copii, inclusiv cele monoparentale, persoanele care au suferit o condamnare, persoanele dependente de droguri, victimele violenţei domestice, persoanele fără locuinţă etc. Fondurile structurale UE joacă un rol important în creşterea conştientizării privind economia socială şi întreprinderile sociale, stimulând un număr mare de actori să se implice în activităţile de tip întreprindere socială.

Însă, uneori, conceptul poate fi cu ușurință distorsionat, mai ales când nu există un acord privind ceea ce este sau nu este o întreprindere socială. Întreprinderea socială încă poate fi considerată ca aflându-se în fază incipientă în ceea ce priveşte impactul asupra sectorului ONG, organizaţiilor şi sustenabilitatea generală.