Discursul public care promovează sau susține intoleranța poate lua diverse forme, în funcție de modul în care se manifestă, grupul afectat, scopul urmărit sau impact. În limbajul uzual, termenul ”discurs de ură” (eng: hate speech) este utilizat într-un sens larg, care înglobează atât incitarea la ură, cât și îndemnul la violență, instigarea la discriminare, discursul antisemit, rasist sau sexist, homofobia și alte forme de intoleranță exprimate public.

Discursul de ură poate fi analizat din două perspective:

  1. a) conceptul generic utilizat în limbajul uzual
  2. b) instrumentul juridic pentru calificarea faptelor care au la bază incitarea la ură.

Înainte de toate, este important de menționat că la nivel internațional încă există multe disensiuni privind definirea clară și uniformizată a acestui concept. Una din recomandările principale ale studiului UNESCO din anul 2015 ”Contracararea discursului de ură din mediul online”,constă anume în unirea eforturilor statelor membre ONU pentru dezvoltarea unei definiții comprehensive și comun acceptate de comunitatea internațională Discursul de ură poate uni și diviza în același timp.

Însăși esența lui constă în a coaliza un grup împotriva altei persoane sau grup. El se construiește pe prejudecăți, stereotipuri, conflicte sau tensiuni, pe care le exploatează sau le amplifică. De cele mai dese ori, discursul de ură este discursul antagonic: ”NOI” împotriva ”LOR”. În context religios, aceste categorii sunt remodelate în ”majoritate și minoritate”, ”normalitate și păcat/boală”, ”bine și rău”, ”moralitate și amoralitate”. Indiferent de scop și forma în care se manifestă, elementul comun pentru aceste discursuri este ura pentru cel prezentat, ca fiind diferit. La rândul său, şi ura trebuie înțeleasă ca un concept generic, care însumează cele mai diferite emoții, sentimente și atitudini negative. Aceasta se manifestă în relație cu un grup social sau demografic, fiind condiționată anume de apartenența oamenilor la acest grup. O caracteristică importantă a discursului de ură este manifestarea acestuia în spațiul public. Trebuie să existe o relație triangulară: obiect și subiect al discursului și audiența căreia i se adresează, pentru a întruni componenta de incitare / promovare / susținere / justificare a urii bazate pe intoleranță, spre deosebire de alte forme de discriminare, care nu necesită o relație cu publicul. Retorica intoleranței poate avea diferite forme de exprimare.

Expunerea verbală este forma cea mai simplă, dar nu unica. El poate fi scris, atunci când este publicat în articole de știri, pagini web, rețele de socializare, bloguri și alte platforme media. Discursul poate instiga la ură prin imagini, atunci când ilustrează mesajul pe care vrea să-l transmită autorul. El se poate manifesta și prin inscripții făcute în spațiile publice, pancarte, bannere, graffitti, spoturi video și publicitare. Discursul care instigă la ură poate fi exprimat inclusiv prin forme artistice și satirice – caricaturi, poezii, pamflete, piese muzicale. Spectrul de exprimări pe care îl poate acoperi discursul care instigă la ură este atât de larg, încât aproape că nu poate fi încadrat într-un cadru normativ concret. Aceasta este una din dificultățile de bază în definirea uniformizată a acestui concept. La nivel internațional există mai multe încercări de a accesibiliza și sistematiza conceptul discursului de ură. Susan Benesch, cercetătoare la Universitatea Harvard (SUA), a dezvoltat conceptul de ”discurs periculos”, care se referă doar la acele forme de exprimare care prezintă un risc semnificativ de a stimula, cataliza sau amplifica violența din partea unui grup asupra altui grup de persoane. Pentru identificarea acestui discurs trebuie analizate următoarele aspecte: caracterul și popularitatea autorului discursului, starea emoțională a publicului, conținutul discursului în sine ca un îndemn la acțiune, contextul social și istoric în care apare și modalitățile de diseminare a discursului.

Pe de altă parte, Antoine Buyse, profesor de drepturile omului la Universitatea Utrecht (Olanda) a dezvoltat conceptul de ”discurs al fricii”, care se referă la limbajul capabil să ducă în cele din urmă la acte de violență, ca modalitate de apărare a securității sau integrității unui grup.Principiul funcționării acestui discurs se bazează pe insuflarea ideii de pericol pe care un grup de oameni îl prezintă pentru alt grup sau pentru restul societății.

Organizația internațională ”ARTICLE 19”, a elaborat o serie de principii, denumite ”Principiile Camden”. Acestea reprezintă o interpretare progresivă a legislaţiei şi standardelor internaţionale referitoare la echilibrul dintre dreptul la libertatea de exprimare şi egalitate, elaborate în consultare cu oficialii inter-guvernamentali de nivel înalt, reprezentanții societății civile şi experţii din domeniul academic. În contextul discursului de ură, ”Principiile Camden” stabilesc:

-Termenii ”ură” şi ”ostilitate” se referă la emoţii intense şi iraţionale de ruşine, duşmănie şi detestare faţă de un grup ţintă;

– Termenul ”promovare” urmează să fie înţeles drept intenţia de a promova ura în mod public faţă de un grup ţintă;

-Termenul ”incitare” se referă la declaraţiile referitoare la grupurile naţionale, rasiale sau religioase ce creează un risc iminent de discriminare, ostilitate sau violenţă împotriva persoanelor ce fac parte din aceste grupuri;

-Promovarea, de către diferite comunităţi, a unui sens pozitiv al identităţii de grup nu constituie discurs de ură