Fenomenul discriminării

 

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte , elemente sau persoane, a stabili între ele o separație, o diferențiere plecându-se de la trăsăturile lor distinctive. În condițiile societății actuale, termenul de discriminare a căpătat o conotație negativă; el nu mai înseamnă pur și simplu a separa, deci a distinge în plan orizontal, ci a separa prin ierarhizare, prin operarea unei distincții pe verticală. Sensul cel mai frecvent al discriminării este acela de aplicare a unui tratament mai rău persoanei sau persoanelor identificate drept victime ale discriminării. Discriminarea poate acționa însă și în sens invers, prin aplicarea unui tratament mai favorabil anumitor persoane care devin astfel beneficiare ale discriminării în raport cu celelalte, considerate victime.

Putem defini discriminarea ca fiind orice act de excludere, deosebire, restricție sau preferință, fondat pe un criteriu neîntemeiat, care are ca scop sau ca efect neacordarea,

restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării anumitor drepturi recunoscute prin Constituție, legi, convenții sau tratate internaționale.[1]

Alinierea legislației românești cu normele comunitare în domeniul egalității de șanse și tratament s-a realizat prin adoptarea O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării este consacrat în art. 1 al O.G. nr.37/2000, aflându-se la baza garantării a numeroase drepturi:

– dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțial;

– dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

– drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

– drepturile civile, în special: dreptul la liberă circulație și la alegerea reședinței; dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; dreptul de a obține de a renunța la cetățenia română; dreptul de a se căsători și de a-și alege partenerul; dreptul de proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și de asociere; dreptul la petiționare;

– drepturile economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate; dreptul la locuință; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale; dreptul la educație și la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate la activități culturale și sportive;

– dreptul la acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.