Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Directivele privind egalitatea de gen prevăd hărțuirea sexuală ca un tip specific de discriminare, în care comportamentul indezirabil „verbal, nonverbal sau fizic” este de natură „sexuală”. Un studiu realizat de FRA la nivelul UE privind violența de gen împotriva femeilor arată că 75 % din femeile care desfășoară profesii calificate sau cu rol în conducerea superioară au fost victime ale hărțuirii sexuale și o femeie din 10 s-a confruntat cu urmărirea în scop de hărțuirie sau cu hărțuirea sexuală prin intermediul noilor tehnologii. În conformitate cu definiția hărțuirii, nu este nevoie de un termen de comparație pentru a demonstra un astfel de comportament. Acest lucru reflectă, în esență, faptul că hărțuirea în sine este greșită din cauza formei pe care o îmbracă (abuz verbal, nonverbal sau fizic) și a efectului potențial pe care l-ar putea avea (încălcarea demnității umane). Chestiunile de fapt referitoare la existența sau inexistența a unei conduite care constituie hărțuire sunt stabilite, de regulă, la nivel național, înainte de sesizarea CJUE. Prin urmare, cauzele următoare se bazează pe competența națională.

De asemenea, toate directivele privind nediscriminarea prevăd că „instigarea la discriminare” este considerată „discriminare”. Niciuna dintre directive nu prevede însă o definiție a termenului. Pentru a avea un rol important în combaterea practicilor discriminatorii, dispozițiile nu trebuie să se limiteze doar la gestionarea unor instrucțiuni obligatorii prin natura lor, ci să se extindă și la situații în care există o preferință exprimată sau o încurajare de a trata persoanele mai puțin favorabil pe baza unuia dintre criteriile protejate. Acesta este un domeniu care poate evolua prin jurisprudența instanțelor.

Actele de hărțuire și actele de instigare la discriminare, pe lângă faptul că reprezintă o discriminare, pot intra sub incidența dreptului penal național, în special dacă sunt legate de rasă sau de etnie.