Infracțiunile precum amenințările, atacurile fizice, daunele materiale sau chiar crimele motivate de intoleranța față de anumite grupuri din societate sunt descrise drept infracțiuni motivate de ură sau infracțiuni motivate de prejudecăți. Prin urmare, infracțiunile motivate de ură se pot referi la orice infracțiune care vizează o persoană din cauza caracteristicilor percepute ale acesteia. Elementul esențial care deosebește infracțiunile motivate de ură de alte infracțiuni este criteriul de discriminare. Cealaltă caracteristică a infracțiunilor motivate de ură constă în aceea că impactul infracțiunii merge dincolo de victimele efective. Aceasta afectează întregul grup cu care se identifică victima și poate cauza diviziunea socială între grupul victimei și societate în general. Prin urmare, prezintă un pericol deosebit pentru societate. Din acest motiv, infracțiunile motivate de ură nu ar trebui tratate ca infracțiuni obișnuite. Pentru a trata în mod adecvat infracțiunile motivate de ură, trebuie să se dezvăluie prejudecata care stă la baza actului de violență. Prin urmare, infracțiunile motivate de ură ar trebui recunoscute într-o ordine juridică ca o categorie specială de infracțiuni. Ar trebui prevăzute cursuri speciale de formare, manuale, informații și alte instrumente adecvate pentru a îmbunătăți capacitatea de investigare și de evaluare a infracțiunilor motivate de ură de către persoanele (polițiști, procurori, judecători) care se ocupă de acestea. În temeiul dreptului UE, în principiu, este stabilit faptul că infracțiunile motivate de ură necesită un răspuns specific în dreptul penal187. Deși directivele privind nediscriminarea nu obligă statele membre să utilizeze dreptul penal pentru a aborda actele de discriminare, o decizie-cadru a Consiliului European obligă toate statele membre ale UE să prevadă sancțiuni penale în legătură cu incitarea la violență sau la ură pe criterii de rasă, culoare, descendență, religie sau convingeri, origine națională sau etnică, precum și difuzarea de materiale rasiste sau xenofobe, negarea sau banalizarea genocidului, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității îndreptate împotriva unor astfel de grupuri188. De asemenea, statele membre sunt obligate să considere intenția rasistă sau xenofobă drept circumstanță agravantă.

Singurul instrument juridic al UE care protejează în prezent persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale (LGBTI) împotriva infracțiunilor motivate de ură este Directiva UE privind drepturile victimelor189. Aceasta include criteriile orientare sexuală, identitate de gen și exprimare a genului în recunoașterea drepturilor victimelor, contribuind la garantarea faptului că victimele afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare beneficiază de informații, sprijin și protecție adecvate și sunt în măsură să participe la procedurile penale. De asemenea, statele sunt obligate să efectueze o evaluare individuală pentru a identifica nevoile specifice de protecție ale victimelor afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare (articolul 22 din directivă). Trebuie subliniat faptul că o victimă nu trebuie să fie membră a grupului vizat de atitudinea ostilă. Prin conceptul de discriminare prin asociere, se oferă protecție și persoanelor care se presupune că au o caracteristică specifică sau sunt asociate în alt mod unui grup care deține anumite caracteristici specifice. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, interzicerea discriminării implică obligația de a combate infracțiunile motivate de rasism, xenofobie, intoleranță religioasă sau de handicapul, orientarea sexuală sau identitatea de gen a unei persoane. De asemenea, statele au obligația pozitivă de a proteja persoanele împotriva violenței, în special atunci când au fost informate cu privire la riscul unor vătămări corporale grave sau mortale. CEDO a declarat în mai multe cazuri190 că tratarea violenței și a brutalității rezultate în urma atitudinilor discriminatorii pe picior de egalitate cu violența în absența unor asemenea implicații ar ignora caracterul specific al actelor care au avut un efect deosebit de distructiv asupra drepturilor fundamentale. De asemenea, CEDO a subliniat faptul că, deși alegerea mijloacelor de descurajare adecvate revine, în principiu, marjei de apreciere a statului, măsurile eficace de descurajare a actelor grave au necesitat dispoziții eficiente de drept penal. CEDO a hotărât, de asemenea, că statele au obligația de a investiga existența oricărui motiv discriminatoriu posibil în urma unui act de violență și că neglijarea motivației discriminatorii din spatele unei infracțiuni reprezentă o încălcare a articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului191. Această abordare extinde protecția oferită de Convenția europeană a drepturilor omului membrilor grupurilor vulnerabile care sunt victime ale infracțiunilor inspirate de ură, indiferent dacă acest abuz este comis de agenți ai statului sau de terți192. Cu alte cuvinte, violența care are la bază motive discriminatorii constituie o formă gravă de încălcare a drepturilor omului.                      Acest lucru ar trebui să se reflecte în modul în care se desfășoară investigațiile, iar victimele ar trebui să beneficieze de sprijin și protecție.