Literatura antreprenoriatului social subliniază că operarea cu succes a misiunii sociale necesită o furnizare de bunuri și servicii inovativă. Prin urmare, indivizii și organizațiile care nu se angajează activ în furnizarea de servicii inovative la probleme sociale complexe nu ar intra în sfera antreprenoriatului social (Lepoutre, 2013, 795). Astăzi mii de organizații „cleantech” and „greentech” abordează probleme ecologice, însă nu toate sunt exemple de antreprenoriat social(Bornstein, 2010, 31).

În industria energiei solare, de exemplu, multe firme vând produse clasiceîn piețe deja clasice. Bornstein crede că, fără a le minimiza contribuția la soluționarea problemelor, este util să distingem întreprinderile convenționale de cele care inițiază produse noi,
schimbă industrii sau construiesc piețe în contexte dificile (Bornstein, 2010, 31).

Am avea astfel o utilizare mult prea restrictivă a antreprenoriatului social; întreprinderi sociale inovative ar fi doar organizațiile care vin cu produse noi. Credem că această idee este profund greșită. Inovația poate avea un sens tare, referindu-se la inventarea unui bun sau serviciu cu totul și cu totul nou și un sens mai slab, în care admitem că majoritatea firmelor și întreprinderilor sociale care operează cu succes sunt inovative. Spre exemplu, deschiderea unui mic magazin de către un antreprenor, social sau nu, este o inovație, deoarece magazinul acela pur și simplu nu exista acolo anterior iar cererea nu era precedent deservită la fel de bine.
Aici inovația n-ar avea un sens excepțional, revoluționar. O întreprindere este inovativă prinsimplul fapt că rezistă pe piață, că este sustenabilă, ceea ce indică faptul că ea satisface unele nevoi. Nu este necesar ca o firmă să inventeze Iphone pentru a fi considerată inovativă și antreprenorială. Nu trebuie să operăm cu un concept maximal de inovație. Nu vorbim de inovații tehnologice, de un sens excepționalist al termenului inovație, ci de un sens mai general în care aproape oricine care ține funcțională o întreprinderea socială poate fi un inovator.
Cu acest sens minimal se operează și în teoria antreprenoriatului comercial. Este suficient ca o persoană să identifice, de exemplu, cererea pentru portocale în cutare localitate pentru a fi numit antreprenor. Nu este nevoie să vină pe piață cu un produs revoluționar – noutatea nu stă în produs, ci într-o nouă combinație a factorilor de producție (inclusiv a distribuției) și în cuplarea
cererii cu oferta.
În domeniul social, cine înființează un atelier care produce obiecte meșteșugărești pentru care există cerere, lucrate de persoane cu dizabilități, este un antreprenor în sensul deplin al termenului. Acesta a identificat nevoi care compun o cerere economică și îndeplinește simultan scopuri sociale: oferă un loc de muncă, integrând astfel aceste persoane cu dizabilități și obține din piață resurse. Aceasta nu înseamnă că produsul nu poate conține lucruri noi față de cele existente; cel puțin modalitatea de producție a acestuia este inovativă.
Dacă ne gândim la un produs paradigmatic pentru antreprenoriatul social cum este microcreditul profesorului Yunus, observăm că produsul este inovativ comparativ cu produsele financiare oferite pe piață. Inovația constă în în crearea unui produs nou. Ce elemente distinctive are acest credit față de creditele obișnuite? Produsul Grameen Bank se diferențiază prin anumite elemente
de monitorizare de microcreditele obișnuite. Aceste credite nu erau rentabile. Nu doar că aveau un grad mai mare de risc pentru că se estima că săracii nu erau solvabili, dar aveau și costuri mari de monitorizare. De multe ori aceste costuri administrative depășeau dobânda sau chiar  suma împrumutată . Cu alte cuvinte, nu treceau un test costuri-beneficii anticipate. Microcreditele erau estimate ca împrumuturi ineficiente.
Yunus combină în așa fel resursele încât să scadă costurile – în speță, costurile de monitorizare acreditului și riscurile de neplată. În cazul microcreditării Grameen Bank inovativ este produsul.
Produsul este nou pentru că presupune un sistem ingenios de monitorizare în care creditul este acordat mai multor persoane și există o presiune socială pentru ca un debitor să returneze creditul. Lucrând cu săracii din Bangladesh, Yunus și-a dat seama că mulți dintre aceștia doreau să stea pe propriile picioare, ca de exemplu, prin întemeierea de mici afaceri.
Săracii aveau însă nevoie de capital. În majoritatea cazurilor era sume mici, suficiente doarpentru a cumpăra o mașină de cusut, o vacă, sau bunuri de capital asemănătoare. Totuși băncile nu erau tentate să acorde împrumuturi săracilor. Riscul era prea mare pentru nu existau venituri și garanții. De asemenea, procesul birocratic de a procesa aceste credite avea costuri mai mari decât cele care puteau fi acoperite de randamentele microcreditelor .
Grameen Bank, întemeiată de Yunus, a creat însă o modalitate inovativă de a face aceste microcredite fezabile. Banca a creat un proces de administrare și colectare condus de „cercuri de împrumut”, formate dintr-un număr de debitori din fiecare comunitate.

În interiorul cercului, debitorii se monitorizează și garantează reciproc că împrumuturile vor fi returnate corect și la timp. Neplata ducea la pierderea credibilității comunității ca întreg. Așadar debitorii sunt încurajați să se conformeze angajamentelor de plată,
pentru că nu vor să-și dezamăgească comunitatea. Prin implicarea comunității erau asigurate munca administrativă și garantarea returnării împrumutului. Aceste cicluri de împrumut duc la rate de restituire a împrumutului mai mari decât al multor bănci mari. Pe de altă parte, ca orice altă bancă, Grameen Bank cere dobândă, obținând astfel venituri. A