Howard Bowen (1953) este considerat de mulți părintele mișcării RSC. El a scris un articol influent (Bowen, 1953) care definește „responsabilitățile sociale ale oamenilor de afaceri” (aproape nici o femeie nu era în funcții de conducere în acea vreme). Bowen (1953, p. 6) definește responsabilitățile sociale de afaceri din acel moment și anume”obligațiile oamenilor de afaceri de a urma acele politici, de a lua acele decizii sau de a urma acele direcții care sunt agreate în termeni de valori obiective de către societatea noastră. „Atenția lui s-a îndreptat în mod precis asupra luării de decizie de către acești manageri și asupra obligațiilor față de societate. Această situație se poate pune în contrast cu RSC de astăzi, care pune accentul pe practicile corporative și instituționale și mai puțin pe luarea de decizie a fiecărui  manager.

Archie Carroll ar putea fi considerat „urmașul” lui Bowen pentru că, mai mult decât orice alt savant, a cercetat RSC de-a lungul întregii vieți. Carroll chiar a mutat accentul de la manageri la corporații, dar tema lui fundamentala era similară cu a lui Bowen, în care acesta a adresat responsabilitățile companiilor societății care se extinde dincolo de orientarea îngustă a acționarilor (Carroll, 1979, 1999). Carroll (1979) descrie patru tipuri de responsabilități sociale de afaceri : economic, juridic, etic și filantropic . Deși această clasificare a fost criticată în ultimii ani, încă mai este tipologia pe care mulți o utilizează în zilele noastre. (Enderle, 2010). În  ultima sa carte, Carroll afirmă rațiunea pentru ca afacerile să adopte politici RSC :

” După analizarea argumentelor pro și contra responsabilității sociale corporatiste, cele mai multe companii îmbrățișează astăzi acest concept, dar insistă asupra conectării aspectelor discreționare ale cetățeniei corporative cu obiectivele și strategia de afaceri” (Carroll, 2009, p. 21). Astfel, directorii continuă să susțină că trebuie să existe un „caz de afaceri” pentru RSC.

În anii 1980 și 1990 cercetători, atât din Statele Unite, cât și din Europa au contribuit la dezvoltarea domeniului de RSC. Inițial, în Europa, accentul a fost pus mai mult pe instituționalizarea eticii de afaceri decât pe RSC (Langlois&Schlegelmilch, 1990; Robertson& Schlegelmilch,1993) și, ca o dezbatere separată, asupra protecției mediului și a sustenabilității (Balderjahn, 1988). Abia mai târziu, atât responsabilitatea socială a corporațiilor, cât și preocupările legate de mediu au fuzionat într-o înțelegere mai holistică a RSC, care a inclus etica de mediu, dar și cea corporativă (Schlegelmilch, 1994).

În comparație cu SUA, discuția holistică a problemelor RSC în Europa a avut loc mai târziu. O posibilă justificare poate consta în sistemele tradițional puternice de securitate socială din Europa și ancorarea juridică a responsabilității economice în corporațiile europene. Cu toate acestea, recent, rolul de RSC a fost consolidat,  s-a trecut de la guverne la corporații, iar o tendință este atribuită globalizării și în special unei piețe de capital insuficient reglementate (Rothkopf, 2012; Wühle, 2007).

Într-o analiză a celor mai multe definiții ale RSC, Matten și Moon (2008) sugerează că lipsa unei definiții comune a RSC este de așteptat, deoarece (a) CSR este un termen generic folosit pentru multe concepte în relație și (b) CSR evoluează în mod natural în timp ce valorile se schimbă. Astfel, RSC poate fi considerat un concept subiectiv de la sine înțeles. Cu toate acestea, la baza ei, RSC „reflectă imperativele sociale și consecințele sociale ale succesului în afaceri. Astfel, RSC (și sinonimele sale) este formată în mod empiric din politicile și practicile clar formulate și comunicate ale corporațiilor care reflectă responsabilitatea în afaceri pentru întregul mediu societal „(Matten și Moon, 2008, p. 405).

 

Relevața conceptului RSC

Cercetările ce se adresează RSC și potențialul acestui concept de a integra în scopul unei dezvoltări durabile angajații, sunt relative puține, de aceea propun o analiză riguroasă prin intermediul acestui studiu. Așa cum Sir Richard Branson, CEO al companiei Virgin Group, ar spune „a company’s employees are its greatest asset”, și luând ca punct de referință criza economică, putem analiza stadiile de implementare ale RSC, astfel se poate observa clar responsabilitatea organizațiilor prin intermediul efectelor iresponsabilității, exemplu în acest sens fiind Madoff și Lehman Brothers (Rob Cameron 2009).
Chiar dacă situația economică actuală pune o presiune constantă asupra RSC prin reducere costurilor (Stefan Crets 2011) iar cele mai multe organizații adoptă o gândire tip „cash-thinking” ce presupune obiective pe termen scurt, totuși criza economică reprezintă în aceeași măsură și o sursă de oportunități, deoarece sistemul este dereglat și criza economică ne ajută prin a ne pune întrebări importante (Mark Lee 2009) prin investiția pe termen lung în RSC ceea ce poate reprezinta un avantaj competitiv.
Prin urmare, necesitatea reconstrucției sistemului actual și insuccesul vechilor strategii ale organizațiilor, importanța acestui studiu rezidă în faptul că RSC poate reprezenta o nouă strategie pe termen lung, un nou nucleu al afacerilor care să înlocuiească motivația profitului, și care să se bazeze pe valoarea umană, respectiv responsabilitatea organizațiilor față de angajați și societate. De asemenea, poate fi folosit și în alte domenii de cercetare deoarece deoarece subiectul ales îmbină atât ramura managementului (RSC) cât și sfera psihologiei (implicarea angajaților).
Utilizarea acestei strategii, care are la bază principiile: „tripple bottom line” și „shared value”, are ca rezultate nu numai creșterea productivității muncii (practic obiectivele angajaților se identifică cu cele ale organizației), ci și creșterea economică în raport cu progresul social.