Noutăți

19 aug.
0

Domenii de succes în activitatea antreprenoriala

 

Activitatea antreprenorială constă în reformarea şi revoluţionarea modului de producţie, exploatând o invenţie sau o posibilitate tehnologică inedită, în scopul obţinerii unui nou produs sau serviciu. Procesele de producţie din economiile contemporane dezvoltate recunosc legimitatea luării în considerare atât a factorilor clasici (munca, capitalul şi pământul) cât şi a neofactorilor (ştiinţa, progresul tehnic şi antreprenoriatul). De aceea în prezent neofactorii de producţie (ştiinţa şi antreprenoriatul) devin proprii sistemelor economice bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă. În acest sens firmele sunt permanent preocupate în găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficienţe şi profitabilităţi.

Există exemple de practicarea activităţii antreprenoriale în domenii ca:

  1. a) alimentaţia publică – Mc Donald`s
  2. b) comerţul – Mark&Spencer
  3. c) producţie – General Electric

Intreprinerea iniţială McDonald`s este de tip antreprenorial. Produsul său final a fost ceea ce orice restaurant american decent produsese cu ani în urmă.

Aplicând concepte şi tehnici de management, standardizând produsul, proiectând tehnologia şi uneltele, stabilind standardele necesare, McDonald`s a reuşit să crească randamentul resurselor şi să creeze o nouă piaţă şi un nou consumator. Aceasta este economia antreprenorială.

General Electric Company (GE), una dintre cele mai mari firme din lume, veche de mai bine de 100 de ani, are o istorie lungă în iniţierea de afaceri noi, antreprenoriale, pe care, pornind de la zero, le-a transformat în industrii de mărimi considerabile. GE nu s-a rezumat la antreprenoriat numai în domeniul productiv. GE Credit Corporation a determinat, într-o mare măsură, transformarea sistemului financiar american, schimbare ce s-a extins rapid în Marea Britanie şi în Europa Occidentală.

Mark&Spencer, o mare firmă de negustori britanici, are mai multe elemente antreprenoriale şi inovatoare decât orice altă companie din Europa Occidentală a ultimilor cincizeci de ani şi a avut un impact mai mare asupra economiei britanice, chiar asupra societăţii britanice, decât orice alt agent de schimb din Marea Britanie.

 

 

Citește tot
19 aug.
0

GESTIUNEA CREŞTERII MICILOR AFACERI

Gradul şi ritmul de creştere al unei noi afaceri depind de factori legaţi de piaţă, factori legaţi de management şi factori legaţi de resurse.

Factorii legaţi de piaţă

Mărimea, caracteristicile şi puterea de cumpărare a pieţei ţintă. Dacă nişa de piaţă pe care a intrat o firmă este prin natura sa mică şi relativ stabilă este mai dificil să se obţină un ritm de creştere susţinut. Dacă însă produsul sau serviciul poate fi extins la scară regională sau naţională, firma are mai mari şanse de a avea un ritm de creştere ridicat

Natura concurenţei. Intrarea pe o piaţă dominată de marile companii nu reprezintă un impediment pentru creşterea firmei. Chiar şi o firmă mică, dacă este bine organizată, poate adesea realiza produsele sau serviciile sale la un preţ cu adevărat competitiv, în condiţiile menţinerii standardelor de calitate, deoarece aceasta nu are cheltuieli indirecte şi cu personalul de conducere atât de mari ca marile companii.

În plus, intrarea într-o ramură de tradiţie cu un produs inovat pe o nişă de piaţă distinctă poate aduce un ritm de creştere ridicat.

Gradul de inovare a produsului. În anumite ramuri, precum cea a calculatoarelor, inovaţia este un lucru indispensabil, aşa că oferirea doar a unui produs inovat nu este suficientă. În ramurile cu un ritm de inovare ridicat, creşterea rapidă se poate asigura prin proiectarea şi producerea unui produs mai rapid decât concurenţii. Din 137 contra, într-o ramură stabilă, care oferă produse ce pot fi considerate mărfuri, intrarea cu un produs sau proces inovat va aduce un puternic avantaj competitiv.

Statutul drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru o nouă afacere drepturile de proprietate intelectuală (patente, drepturi de autor, mărci comerciale şi secrete comerciale) pot constitui un avantaj competitiv, deoarece există o perioadă de timp de care se poate profita şi în care nimeni nu a copiat încă produsul. Bazarea doar pe aceste drepturi nu este însă înţeleaptă. De aceea, este necesară elaborarea unui plan de marketing care să asigure firmei o poziţie puternică pe piaţă, înainte ca cineva să încerce reproducerea produsului şi vinderea lui pe piaţă. Desigur, există şi calea acţionării în judecată, însă o firmă mică nu îşi permite să piardă timp şi bani în procese, atunci când doreşte să se extindă.

Volatilitatea ramurii. Unele ramuri sunt prin natura lor volatile şi, prin urmare, este dificil de previzionat cu acurateţe ceea ce se va întâmpla în viitor. În ramura telecomunicaţiilor, de exemplu, există oportunităţi deosebite de creştere, însă riscul eşecului este deosebit de ridicat din cauza volatilităţii ramurii.

Barierele de intrare. În unele ramuri este foarte dificil de intrat şi atins o cotă de piaţă care să poată aduce profit. Altele, prin costurile foarte mari pe care le presupun, sunt pur şi simplu prohibitive pentru firmele noi. În plus, în ramurile în care nu există bariere puternice, o firmă poate ridica propriile bariere, pentru a încetini pătrunderea firmelor concurente. Drepturile de proprietate intelectuală sunt unele dintre acestea.

 

Citește tot
14 aug.
0

Mediile de operațiuni ale antreprenorilor sociali

Întreprinderile sociale nu operează în vid, ci într-un context, adică într-un mediu extern organizației. Acesta este format de totalitatea condițiilor exogene organizației în cauză. Mediul de operațiuni sau mediul extern al unei organizații constă din mediul fizic, mediul instituțional, mediul economic, mediul social și mediul politic.

(mai mult…)

Citește tot
14 aug.
0

Legislația privind economia socială la nivelul Uniunii Europene și celorlalte state membre

La nivelul UE nu există o lege unitară pentru întreprinderile sociale. Există însă, cum se întâmpla și în România până de curând, legi sectoriale, per tip de organizație. Nu există însă legislație specifică la nivelul Comunității Europene, deși se consideră că directiva și legislația asupra cooperativelor poate reprezenta un punct de plecare în această direcție.

La nivelul instituțiilor europene, termenul de economie socială a început să fie folosit din 1989. Comisariatul General pentru Ocupare şi Afaceri Sociale a inclus în această categorie patru tipuri de angajatori, după forma de organizare: cooperative; organizații sau societăți mutuale; asociații și fundații.

La nivelul european există însă instituţii cu impact asupra economiei sociale (Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social European, Parlamentul European şi Consiliul Europei), dar nu există reglementări pentru o politică bugetară de finanţare a economiei sociale.

Principalul instrument de finanţare a activităţilor specifice economiei sociale este Fondul Social European.

În absenţa unor reglementări europene pentru economia socială, singurele texte de referinţă sunt cele care organizează piaţa bunurilor şi serviciilor în UE.

Referindu-se la domeniile deschise economiei sociale, în special la cele de (re)inserţie socială a grupurilor vulnerabile, Directiva 2006/ 123/ CE privind serviciile pe piaţa internă deschide perspective în toate statele membre pentru toţi furnizorii europeni cu excepţia anumitor activităţi: servicii ne-economice de interes general; servicii financiare; servicii de comunicare electronică; servicii de transport; servicii ale agenţiilor de muncă temporară; servicii de sănătate etc.

Această directivă reglementează domeniile în care pot opera organizațiile economiei sociale. La nivelul celorlalte state membre ale Uniunii, convergența modelelor legislative naționale este în prezent limitată: chiar acolo unde emerge o noțiune clară a întreprinderilor sociale, sistemele juridice diferite echilibrează diferit antreprenoriatul și dimensiunea socială și ierarhizează diferit interesele stakeholderilor în structura de guvernanță a organizației.

În ultimii 30 de ani mai multe țări europene au aprobat legi specifice care să reglementeze întreprinderile sociale.

În 2011, Comisia Europeană a transmis un comunicat în care a recunoscut oficial întreprinderea socială și importanța sa în intensificarea coeziunii sociale și a stabilit un număr de politici de sprijin (id.). Întreprinderile sociale iau diverse forme juridice în diferite țări de-a lungul Europei. O examinare a structurilor juridice și legislației într-un număr de țări europene care au adoptat legi naționale care să reglementeze întreprinderi sociale (de exemplu: Belgia, Finlanda, Franța, Italia, Polonia, Portugalia și Marea Britanie) arată că aceste legi abordează probleme comune ca definiția întreprinderii sociale, alocarea activelor; stakeholderii și sistemele de guvernanță; responsabilitatea față de stakeholderii interni și externi.

Aceste legi au abordat în general (sau au eșuat să abordeze) unele chestiuni cheie precum: care este definiția întreprinderii sociale ca distinctă de organizațiile nonprofit? care este distribuția resurselor potrivit metodelor antreprenoriale și potrivit naturii sociale a întreprinderii? cum să identificăm stakeholderii și structura de guvernanță a întreprinderii? cum să stabilim principii și mecanisme de responsabilitate nu numai în interiorul întreprinderii sociale, dar care de asemenea să permită furnizarea de informație suficientă pentru terțe părți

Analiza legislației este importantă în studiul antreprenoriatului social pentru că legislația aduce cu sine oportunități și riscuri specifice. De aceea este necesară o foarte bună cunoaștere a legii organizației administrate. Există o diversitate de situații posibile în care cunoașterea legii evită costuri materiale, de timp, sau aduce oportunități, precum cele care sunt prevăzute în noul cod fiscal pentru întreprinderile sociale prevăzute de legea economiei sociale dar și pentru ceilalți actori ai economiei sociale.

 

Citește tot
14 aug.
0

Motivațiile și scopurile antreprenoriatului social

Întregul antreprenoriat și întreaga activitate economică constă în identificarea unei sau unor nevoi sociale și satisfacerea din ce în ce mai bine a acestora. Prețul maxim oferit pentru un bun de către un cumpărător este contravaloarea subiectivă a satisfacerii uneia (dintre nevoile și dorințele sale. În mod normal, prețul plătit va fi mai mic decât acest maxim – marja de negociere este între cel mai mic preț acceptabil de către ofertant și cel mai ridicat preț pe care cumpărătorul este dispus să îl plătească.

Spre exemplu, în sec. XVIII nu exista posibilitatea de comunicare la distanță altfel decât prin mesageri, ștafete, poștă sau (mai rar) porumbei călători. Această nevoie afecta deopotrivă bogații și săracii. Primul mijloc de comunicare la distanță care nu presupunea deplasarea fizică a cuiva pentru a fi realizată a fost un sistem de telegraf vizual bazat pe turnuri cu brațe care replicau semnale vizuale legând principalele capitale și orașe europene, denumit sistemul Chappe. Acesta era extrem de scump de operat deoarece presupunea angajarea a mii de operatori în fiecare turn aflat la distanță vizuală unul de altul și, în plus, transmitea puțin (entropia per unitatea de timp era foarte scăzută) și nu putea transmite noaptea ori în condiții atmosferice de vizibilitate scăzută (ceață, etc.).

Prima transmisie prin semnale electrice a fost realizată de Samuel F.B. Morse pe 24 mai 1844.

Primele transmisii radio la distanțe din ce în ce mai mari a fost realizate de Gugliemo Marconi între 1892 și 1907, când a avut loc prima transmisie transatlantică.

De atunci și până astăzi, milioane de oameni au trăit din industria telecomunicațiilor. Satisfacerea nevoii lor de venituri a fost același lucru cu și a urmat satisfacerii nevoilor de comunicare la distanță ale celorlalți oameni. Ultimele a fost satisfăcută din ce în ce mai eficient (oferta s-a extins), ajungându-se astfel la prețurile derizorii de astăzi pe care oricine și le poate permite. Atât consumatorii cât și producătorii au avut numai de câștigat dintr-un serviciu de valoare socială inestimabilă.

Citește tot
14 aug.
0

Combaterea discriminării în România: între intenţie şi rezultate

În 1999 ministrul pentru minorităţile naţionale a lansat iniţiativa unei legislaţii care să combată toate formele de discriminare. Raspunsul a fost o mobilizare exemplară a câtorva ONGuri şi experţi pentru redactarea unui proiect de lege în acest sens. Până şi fondurile necesare acestui efort au fost asigurate de către societatea civilă.

La data aceea, în cadrul Uniunii Europene, se purtau discuţii intense pentru adoptarea unor directive antidiscriminare, dar procesul nu părea curând realizabil. Iniţiativa românească, deşi ţinea cont de contextul european, era sinceră, aşa cum era şi preocuparea pentru a şterge din viaţa socială comportamentele discriminatorii. Numai că, între dorinţa unui grup de persoane care se reclamă la valorile democratice şi ale drepturilor omului şi interesele elitei politice, uneori, e o cale foarte lungă. Aşa se face că proiectului redactat în 1999 i-au trebuit câteva luni bune pentru a fi adoptat ca ordonanţă a Guvernului în vara anului 2000 (Ordonanţa 37/2000).

Ceea ce a urmat a dat măsura interesului autorităţilor faţă de problematica discriminării. Deşi ordonanţa prevedea constituirea unui organism specializat pentru combaterea discriminării într-un termen de 60 de zile, au trecut 16 luni până la adoptarea, în decembrie 2001, a unei hotărâri de guvern privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi încă alte 10 luni până când instituţia a devenit funcţională. In toată această perioadă, ideea consultării cu societatea civilă, cu organizaţiile neguvernamentale active în acest domeniu, a fost practic eliminată, aşa explicându-se faptul că persoanele numite în Colegiul director al noii instituţii au reprezentat opţiunea exclusivă a diferitelor autorităţi. Au trecut aproape doi ani de când instituţia funcţionează. Putem vorbi astăzi de o preocupare reală a CNCD, dar şi a Guvernului, a Parlamentului pentru combaterea discriminării? Există o astfel de atitudine sinceră din partea societăţii civile? Dar a mass mediei? Cred că se poate afirma că tendinţele generale dintr-o societate se regăsesc în atitudinile autorităţilor. Cu alte cuvinte, o presiune socială, sau din partea unor formatori de opinie, îşi va pune amprenta asupra comportamentului instituţional. Din acest punct de vedere trebuie să admitem că societatea românească este foarte “tolerantă” cu discriminarea. Ea acceptă sau ia în derâdere multe din atitudinile discriminatorii, fie ele în vorbe sau în fapte, cu privire la o mulţime de categorii de persoane, de la romi la persoane cu dizabilităţi, de la femei la homosexuali s.a.m.d.

Intr-un astfel de mediu social nu există acea presiune asupra autorităţilor de a fi ferme cu discriminarea. Dar tocmai într-un astfel de mediu este cu atât mai important rolul pe care îl au autorităţile şi instituţiile publice: prin legislaţie şi mecanisme instituţionale, ele sunt chemate să modeleze noi atitudini şi să impună noi comportamente. O astfel de presiune a existat însă la nivelul Uniunii Europene unde, în anul 2000, au fost adoptate două directive anti-discriminare devenite, după intrarea lor în vigoare în 2003, parte a aquis-ului comunitar, obligatorii pentru ţările membre şi cele candidate.

Este vorba de Directiva 43/2000 şi Directiva 78/2000. Din vara anului 2000 şi până de curând, România a fost singura ţară din Europa Centrală şi de Est cu o legislaţie antidiscriminare şi cu un organism specific pentru combaterea discriminării. Câţiva ani de zile Guvernul a trăit din această unicitate, în ciuda diferenţelor majore dintre legea noastră şi instituţia adiacentă şi standardele celor două directive. La umbra acestei prezentări părea să se estompeze şi evidenta lipsă de interes faţă de temă, reflectată de întârzierea cu mai bine de doi ani a punerii în practică a legii, dar şi de funcţionarea ulterioară a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. In ultimul an, alte câteva ţări din jurul nostru au adoptat şi ele legislaţii şi mecanisme anti-discriminare, mult mai apropiate de cerinţele UE, astfel că mitul “singurei ţări care a implementat măsuri antidiscriminare” a fost depăşit şi orice evaluare actuală trebuie să se raporteze la rezultatele concrete obţinute şi la modul de funcţionare a CNCD. Una din cele mai des invocate obiecţii la adresa CNCD a fost lipsa de independenţă a instituţiei. Am auzit această critică atât în ţară cât şi în evaluările diferitelor organisme internaţionale. Reprezentanţii CNCD au negat vehement acest lucru, susţinând că, deşi este un organism aflat în subordinea guvernului, independenţa sa este dată de bugetul propriu şi de stabilitatea celor care fac parte din colegiul director. O astfel de susţinere este destul de subţire şi schimbările care au avut loc în cadrul CNCD au dovedit tocmai efectele subordonării guvernamentale.

Exact un an după adoptarea hotărârii de guvern pentru înfiinţarea CNCD o altă hotărâre a fost 3 adoptată, prin care structura de conducere colegială a fost înlăturată, instituţia dobândind o conducere unipersonală, în care Preşedintele CNCD are puteri depline, nu numai cu privire la chestiunile administrative, dar şi în legătură cu celelalte competenţe ale instituţiei, colegiul director rămânând să se pronunţe numai cu privire la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor; practic un fel de agent constatator, dar cu rang de demnitar

 

Citește tot
14 aug.
0

Acte motivate rasial și religios

Rapoartele ENAR11 și FRA12 atenționează asupra creșterii infracțiunilor motivate rasial și religios. Se crede că sunt mai multe explicații pentru exacerbarea sentimentelor negative ale populației: cauza principală este considerată a fi criza financiară, care a determinat o creștere a sentimentelor în unele țări ale Uniunii (ex. creșterea anti-semitismului în Ungaria și a xenofobiei în Grecia). O altă cauză ar fi discursul instigator la ură al politicienilor și partidelor aflate la putere. Datele arată că aproximativ 48% dintre infracțiunile motivate rasial sunt săvârșite de susținători ai partidelor sau grupărilor de extremă dreaptă, pe când afilierea politică a peste 49% dintre instigatori nu este cunoscută. De asemenea, discursurile instigatoare la ură ale politicienilor nu fac altceva decât să creeze un climat în care infracțiunile și violența motivate rasial, etnic sau religios sunt legitimate. În 2013, în mai multe țări europene, printre care Austria, Bulgaria, Cehia, Franța și Grecia, s-a constatat un sprijin public în creștere față de partidele politice cu programe anti-imigrație, xenofobe și rasiste. Recomandările UE vizează retragerea finanțării publice pentru partidele politice ale căror programe incită la ură. De asemenea, politicienii trebuie anchetați și amendați pentru declarațiile publice din același registru instigator la ură.

Raportul ENAR 2013 a subliniat existența a 4 grupuri supuse în mod constant infracțiunilor motivate rasial:

  1. Populația de origine africană și europenii de culoare (prezenți în special în Marea Britanie și Partea Vestică a Europei);
  2. Populația romă, prezentă mai ales în țările Europei de Est – Bulgaria (10,33%), Slovacia (9,17%), România (8,32%), Ungaria (7,05%);
  3. Populația de origine asiatică prezentă în Cipru (7%), Suedia (5%) și Anglia (4,5%);
  4. Populația musulmană – se estimează că aprox. 6% din populația UE este musulmană. În Bulgaria aproximativ 14% din populație este musulmană, dar procente semnificative trăiesc și în Franța, Benelux, Germania, Suedia și Spania (între 4 – 6%)

În ciuda unei lipse acute de date despre infracțiunile motivate de rasă (aceste date sunt colectate de numai 1/3 dintre statele membre), organizațiile membre ENAR au raportat o creștere a incidenței acestora de-a lungul ultimilor ani. Cele mai violente acțiuni au fost săvârșite asupra persoanelor de origine asiatică și africană. De asemenea, au fost raportate mai multe infracțiuni anti-semite (în Germania, Suedia etc.), o creștere a infracțiunilor care țintesc populația musulmană și populația romă.

În câteva state membre a fost raportată o legătură directă între incitarea la ură și violența din discursurile publice ale politicienilor și faptele comise de indivizi, motivate rasial. În unele state membre, precum Grecia, s-a dovedit că poliția comite ea însăși infracțiuni motivate rasial. Rasismul instituțional și structural are o contribuție majoră la creșterea numărului de infracțiuni motivate rasial prin părtinire și prin lipsa de reacție la infracțiunile deja comise.

Raportul a evidențiat incapacitatea multor state membre de a ancheta cazurile de infracțiuni motivate rasial. Organizațiile societății civile încearcă să țină o evidență, dar resursele și expertiza lor sunt limitate. Cu toate acestea, ele sunt deseori puntea de legătură între victimă/comunitate și poliție și, de asemenea, ajung să depună mărturie în instanță. Suportul acordat victimelor infracțiunilor motivate rasial este limitat.

Dintre statele incluse în studiu, numai  oferă victimelor interpret și servicii gratuite de traducere, oferă informații despre drepturi, despre asistența juridică, oferă informații despre procedura de depunere a plângerilor și mijloacele de protecție și doar oferă informații despre servicii de asistență.

 

Citește tot
14 aug.
0

Discursul de ura si instigare la discriminare

Discursul public care promovează sau susține intoleranța poate lua diverse forme, în funcție de modul în care se manifestă, grupul afectat, scopul urmărit sau impact. În limbajul uzual, termenul ”discurs de ură” (eng: hate speech) este utilizat într-un sens larg, care înglobează atât incitarea la ură, cât și îndemnul la violență, instigarea la discriminare, discursul antisemit, rasist sau sexist, homofobia și alte forme de intoleranță exprimate public.

Discursul de ură poate fi analizat din două perspective:

  1. a) conceptul generic utilizat în limbajul uzual
  2. b) instrumentul juridic pentru calificarea faptelor care au la bază incitarea la ură.

Înainte de toate, este important de menționat că la nivel internațional încă există multe disensiuni privind definirea clară și uniformizată a acestui concept. Una din recomandările principale ale studiului UNESCO din anul 2015 ”Contracararea discursului de ură din mediul online”,constă anume în unirea eforturilor statelor membre ONU pentru dezvoltarea unei definiții comprehensive și comun acceptate de comunitatea internațională Discursul de ură poate uni și diviza în același timp.

Însăși esența lui constă în a coaliza un grup împotriva altei persoane sau grup. El se construiește pe prejudecăți, stereotipuri, conflicte sau tensiuni, pe care le exploatează sau le amplifică. De cele mai dese ori, discursul de ură este discursul antagonic: ”NOI” împotriva ”LOR”. În context religios, aceste categorii sunt remodelate în ”majoritate și minoritate”, ”normalitate și păcat/boală”, ”bine și rău”, ”moralitate și amoralitate”. Indiferent de scop și forma în care se manifestă, elementul comun pentru aceste discursuri este ura pentru cel prezentat, ca fiind diferit. La rândul său, şi ura trebuie înțeleasă ca un concept generic, care însumează cele mai diferite emoții, sentimente și atitudini negative. Aceasta se manifestă în relație cu un grup social sau demografic, fiind condiționată anume de apartenența oamenilor la acest grup. O caracteristică importantă a discursului de ură este manifestarea acestuia în spațiul public. Trebuie să existe o relație triangulară: obiect și subiect al discursului și audiența căreia i se adresează, pentru a întruni componenta de incitare / promovare / susținere / justificare a urii bazate pe intoleranță, spre deosebire de alte forme de discriminare, care nu necesită o relație cu publicul. Retorica intoleranței poate avea diferite forme de exprimare.

Expunerea verbală este forma cea mai simplă, dar nu unica. El poate fi scris, atunci când este publicat în articole de știri, pagini web, rețele de socializare, bloguri și alte platforme media. Discursul poate instiga la ură prin imagini, atunci când ilustrează mesajul pe care vrea să-l transmită autorul. El se poate manifesta și prin inscripții făcute în spațiile publice, pancarte, bannere, graffitti, spoturi video și publicitare. Discursul care instigă la ură poate fi exprimat inclusiv prin forme artistice și satirice – caricaturi, poezii, pamflete, piese muzicale. Spectrul de exprimări pe care îl poate acoperi discursul care instigă la ură este atât de larg, încât aproape că nu poate fi încadrat într-un cadru normativ concret. Aceasta este una din dificultățile de bază în definirea uniformizată a acestui concept. La nivel internațional există mai multe încercări de a accesibiliza și sistematiza conceptul discursului de ură. Susan Benesch, cercetătoare la Universitatea Harvard (SUA), a dezvoltat conceptul de ”discurs periculos”, care se referă doar la acele forme de exprimare care prezintă un risc semnificativ de a stimula, cataliza sau amplifica violența din partea unui grup asupra altui grup de persoane. Pentru identificarea acestui discurs trebuie analizate următoarele aspecte: caracterul și popularitatea autorului discursului, starea emoțională a publicului, conținutul discursului în sine ca un îndemn la acțiune, contextul social și istoric în care apare și modalitățile de diseminare a discursului.

Pe de altă parte, Antoine Buyse, profesor de drepturile omului la Universitatea Utrecht (Olanda) a dezvoltat conceptul de ”discurs al fricii”, care se referă la limbajul capabil să ducă în cele din urmă la acte de violență, ca modalitate de apărare a securității sau integrității unui grup.Principiul funcționării acestui discurs se bazează pe insuflarea ideii de pericol pe care un grup de oameni îl prezintă pentru alt grup sau pentru restul societății.

Organizația internațională ”ARTICLE 19”, a elaborat o serie de principii, denumite ”Principiile Camden”. Acestea reprezintă o interpretare progresivă a legislaţiei şi standardelor internaţionale referitoare la echilibrul dintre dreptul la libertatea de exprimare şi egalitate, elaborate în consultare cu oficialii inter-guvernamentali de nivel înalt, reprezentanții societății civile şi experţii din domeniul academic. În contextul discursului de ură, ”Principiile Camden” stabilesc:

-Termenii ”ură” şi ”ostilitate” se referă la emoţii intense şi iraţionale de ruşine, duşmănie şi detestare faţă de un grup ţintă;

– Termenul ”promovare” urmează să fie înţeles drept intenţia de a promova ura în mod public faţă de un grup ţintă;

-Termenul ”incitare” se referă la declaraţiile referitoare la grupurile naţionale, rasiale sau religioase ce creează un risc iminent de discriminare, ostilitate sau violenţă împotriva persoanelor ce fac parte din aceste grupuri;

-Promovarea, de către diferite comunităţi, a unui sens pozitiv al identităţii de grup nu constituie discurs de ură

 

Citește tot
14 aug.
0

Iniţiative şi proiecte în derulare pentru combaterea discriminarii in Romania

Pentru a răspunde solicitărilor şi observaţiilor formulate de Comisia Europeană, CNCD impreuna cu reprezentanti ai organizatiilor non-guvernamentale a elaborat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea legislaţiei antidiscriminare. Prin promovarea acestui proiect de lege, Consiliul îşi propune nu doar o reformă instituţională, dar mai ales consolidarea cadrului legal pentru prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, prin introducerea unor reglementări clare, coerente, de nivel european. Finalitatea reglementării propuse, precum şi elementele de noutate avute în vedere se referă la:

  • asigurarea independenţei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi clarificarea structurii şi atribuţiilor sale, prin:
  • reorganizarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi definirea acestuia ca instituţie autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public şi al persoanelor în domeniul respectării principiului nediscriminării
  • modificarea componenţei Colegiului Director al Consiliului, prin creşterea numărului acestora de la 7 la 9 şi introducerea unei noi proceduri de numire, de către Parlament, la propunerea: Senatului şi Camerei Deputaţilor (7 membri), respectiv a Preşedintelui României şi Primului-ministru (câte un membru)
  • definirea clară a statutului şi competenţelor membrilor Colegiului Director
  • înfiinţarea de birouri regionale ale Consiliului şi suplimentarea numărului de angajaţi, de natură să eficientizeze activitatea sa
  • completarea procedurii legale aplicate de către Consiliu cu prevederile Codului de procedură civilă, precum şi introducerea unui termen special de soluţionare a petiţiilor în cazul procedurilor aplicate de către instituţie
  • acoperirea unor lipsuri de reglementare existente în legislaţia în vigoare
  • proiectul de lege introduce noţiuni importante, precum discriminarea multiplă, instigarea la discriminare, formele agravate de discriminare, discriminarea prin asociere, şi, în special, procedura sarcinii probei în cazurile de discriminare.

Citește tot
13 aug.
0

Mijloacele antreprenoriale

Antreprenoriatul social este legat de activitatea antreprenorială cu toate elementele ei (folosirea resurselor în producție, instalarea proceselor de manufacturare, comportament de piață, competiție, viabilitatea financiară etc.), însă extinsă înspre rezolvarea de probleme sociale importante. O întreprindere este considerată socială când este implicată într-o activitate comercială cu un scop social.

Scopurile celor două tipuri de întreprinderi sunt diferite: antreprenoriatul social are explicit și central o misiune socială, în timp ce întreprinderea comercială are ca misiune obținerea profitului. Antreprenoriatul social foloseste principii de afaceri în vederea rezolvării unor probleme sociale. Antreprenoriatul social este activitatea unui antreprenor social, care derulează activităţi generatoare de profit pentru susţinerea unor cauze sociale.Pe lângă organizaţii non-profit, antreprenoriatul social include activităţi care au ca scop obţinerea de profit, cum ar fi bănci pentru dezvoltarea comunităţii și organizaţii ce îmbina elemente specifice sectorului de afaceri şi non-profit ca, de exemplu, adăposturi sociale care desfăşoară contra cost activităţi de recalificare profesionala și oferă locuri de muncă.

Antreprenoriatul social reprezintă o inovație și pentru că termenul profit avea o conotație negativă în mediul ONG. Acum, însă, organizațiile nonprofit adoptă din ce în ce mai mult strategii, concepte și practici din lumea afacerilor.

Organizații în care termeni ca marketing sau consumator aveau conotații negative, acum angajează specialiști în vânzări, își identifică piețele țintă, își segmentează consumatorii și dezvoltă strategii.

Instrumentele dezvoltate în lumea afacerilor sunt adoptate și adaptate de organizațiile non-profit. Pe măsură ce oamenii de afaceri de succes intră în acest domeniu, aducând aici abilitățile și veniturile lor, este de așteptat că această tendință să continue.

Pentru mai mulți cercetători antreprenoriatul înseamnă că se așteaptă o expunere la logica pieței pentru ca cineva să fie considerat antreprenor social. Că aceasta înseamnă sau nu obligația de venit câștigat în proporție de 100% de pe piață, totuși este unul dintre criteriile care par să întrunească consens. De exemplu, în Marea Britanie, potrivit legislației Companiei de Interes Comunitar, 50% din venitul total al întreprinderii sociale trebuie obținut din piață Pentru unii cercetători și decidenți este foarte important venitul câștigat pentru ca o persoană să fie catalogată antreprenor social, în timp ce alții definesc antreprenoriatul social mai restrâns ca întreprinderi economic sustenabile care generează valoare socială, indiferent de unde vin aceste venituri.

Așadar pentru unii teoreticieni, antreprenorii sociali trebuie să obțină venituri prin piață, prin schimburi comerciale, în timp ce pentru alții nu este necesar să fie așa.

Așadar pentru unii teoreticieni, antreprenorii sociali trebuie să obțină venituri prin piață, prin schimburi comerciale, în timp ce pentru alții nu este necesar să fie așa.

Care este justificarea acestei percepții ostile? Justificarea ar fi că există o opoziție, de ordin moral, între profit și scopul social. Cele două s-ar exclude: dacă urmăresc profitul, nu urmăresc scopuri sociale. Mari părți din ambele paradigme ale literaturii antreprenoriatului social vin să contrazică această teză. Profitul obținut în întreprinderea socială prin activitățile de producție și schimb face sustenabilă ajutorarea celorlalți.

Acest profit poate fi și este folosit în mare parte în scopuri sociale. Profitul este compatibil cu ajutorarea semenilor, este o oportunitate socială. Antreprenoriatul social contribuie la schimbarea acestei mentalități ostile profitului în organizațiile nonprofit – am putea numi acest element de inovație ca inovația de finanțare, de accesare a resurselor. Această tendință este una foarte importantă, pentru întreprinderile sociale și mediul nonprofit deopotrivă. Pornind de la principii economice, economia socială poate fi revigorată.

Diminuarea dependenţei de granturi și donații se poate realiza prin dezvoltarea premiselor care permit auto-finanţarea din activităţi proprii.

Odată cu antreprenoriatul social profitul devine dintr-un risc, o oportunitate. Firește, un ONG poate fi creativ în cautarea de donații, de subvenții, în activitatea de fundraising. Însă nu despre o astfel de creativitate este întreprinderea socială. Inovația de care se vorbește cel mai des în literatura antreprenoriatului social ține de activitățile comerciale ale întreprinderii sociale. Oportunitățile detectate de întreprinderile sociale sunt legate de activitățile comerciale. Finanțarea nouă vine din surse comerciale, din activități de producție și schimb. O întreprindere socială este comercială în gradul în care operează ca o afacere în felul cum își achiziționează resursele și distribuie bunurile și serviciile. Trăsăturile cheie ale întreprinderii sociale sunt scopul social combinat cu spiritul antreprenorial din sectorul privat .

Întreprinderile sociale pot fi descrise ca afaceri ghidate de misiune sau întreprinderi care-și măsoară succesul prin realizarea profitului și servirea binelui public.

 

Citește tot