Noutăți

14 aug.
0

Iniţiative şi proiecte în derulare pentru combaterea discriminarii in Romania

Pentru a răspunde solicitărilor şi observaţiilor formulate de Comisia Europeană, CNCD impreuna cu reprezentanti ai organizatiilor non-guvernamentale a elaborat un proiect de lege pentru modificarea şi completarea legislaţiei antidiscriminare. Prin promovarea acestui proiect de lege, Consiliul îşi propune nu doar o reformă instituţională, dar mai ales consolidarea cadrului legal pentru prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, prin introducerea unor reglementări clare, coerente, de nivel european. Finalitatea reglementării propuse, precum şi elementele de noutate avute în vedere se referă la:

  • asigurarea independenţei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi clarificarea structurii şi atribuţiilor sale, prin:
  • reorganizarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi definirea acestuia ca instituţie autonomă sub control parlamentar, garant al interesului public şi al persoanelor în domeniul respectării principiului nediscriminării
  • modificarea componenţei Colegiului Director al Consiliului, prin creşterea numărului acestora de la 7 la 9 şi introducerea unei noi proceduri de numire, de către Parlament, la propunerea: Senatului şi Camerei Deputaţilor (7 membri), respectiv a Preşedintelui României şi Primului-ministru (câte un membru)
  • definirea clară a statutului şi competenţelor membrilor Colegiului Director
  • înfiinţarea de birouri regionale ale Consiliului şi suplimentarea numărului de angajaţi, de natură să eficientizeze activitatea sa
  • completarea procedurii legale aplicate de către Consiliu cu prevederile Codului de procedură civilă, precum şi introducerea unui termen special de soluţionare a petiţiilor în cazul procedurilor aplicate de către instituţie
  • acoperirea unor lipsuri de reglementare existente în legislaţia în vigoare
  • proiectul de lege introduce noţiuni importante, precum discriminarea multiplă, instigarea la discriminare, formele agravate de discriminare, discriminarea prin asociere, şi, în special, procedura sarcinii probei în cazurile de discriminare.

Citește tot
13 aug.
0

Mijloacele antreprenoriale

Antreprenoriatul social este legat de activitatea antreprenorială cu toate elementele ei (folosirea resurselor în producție, instalarea proceselor de manufacturare, comportament de piață, competiție, viabilitatea financiară etc.), însă extinsă înspre rezolvarea de probleme sociale importante. O întreprindere este considerată socială când este implicată într-o activitate comercială cu un scop social.

Scopurile celor două tipuri de întreprinderi sunt diferite: antreprenoriatul social are explicit și central o misiune socială, în timp ce întreprinderea comercială are ca misiune obținerea profitului. Antreprenoriatul social foloseste principii de afaceri în vederea rezolvării unor probleme sociale. Antreprenoriatul social este activitatea unui antreprenor social, care derulează activităţi generatoare de profit pentru susţinerea unor cauze sociale.Pe lângă organizaţii non-profit, antreprenoriatul social include activităţi care au ca scop obţinerea de profit, cum ar fi bănci pentru dezvoltarea comunităţii și organizaţii ce îmbina elemente specifice sectorului de afaceri şi non-profit ca, de exemplu, adăposturi sociale care desfăşoară contra cost activităţi de recalificare profesionala și oferă locuri de muncă.

Antreprenoriatul social reprezintă o inovație și pentru că termenul profit avea o conotație negativă în mediul ONG. Acum, însă, organizațiile nonprofit adoptă din ce în ce mai mult strategii, concepte și practici din lumea afacerilor.

Organizații în care termeni ca marketing sau consumator aveau conotații negative, acum angajează specialiști în vânzări, își identifică piețele țintă, își segmentează consumatorii și dezvoltă strategii.

Instrumentele dezvoltate în lumea afacerilor sunt adoptate și adaptate de organizațiile non-profit. Pe măsură ce oamenii de afaceri de succes intră în acest domeniu, aducând aici abilitățile și veniturile lor, este de așteptat că această tendință să continue.

Pentru mai mulți cercetători antreprenoriatul înseamnă că se așteaptă o expunere la logica pieței pentru ca cineva să fie considerat antreprenor social. Că aceasta înseamnă sau nu obligația de venit câștigat în proporție de 100% de pe piață, totuși este unul dintre criteriile care par să întrunească consens. De exemplu, în Marea Britanie, potrivit legislației Companiei de Interes Comunitar, 50% din venitul total al întreprinderii sociale trebuie obținut din piață Pentru unii cercetători și decidenți este foarte important venitul câștigat pentru ca o persoană să fie catalogată antreprenor social, în timp ce alții definesc antreprenoriatul social mai restrâns ca întreprinderi economic sustenabile care generează valoare socială, indiferent de unde vin aceste venituri.

Așadar pentru unii teoreticieni, antreprenorii sociali trebuie să obțină venituri prin piață, prin schimburi comerciale, în timp ce pentru alții nu este necesar să fie așa.

Așadar pentru unii teoreticieni, antreprenorii sociali trebuie să obțină venituri prin piață, prin schimburi comerciale, în timp ce pentru alții nu este necesar să fie așa.

Care este justificarea acestei percepții ostile? Justificarea ar fi că există o opoziție, de ordin moral, între profit și scopul social. Cele două s-ar exclude: dacă urmăresc profitul, nu urmăresc scopuri sociale. Mari părți din ambele paradigme ale literaturii antreprenoriatului social vin să contrazică această teză. Profitul obținut în întreprinderea socială prin activitățile de producție și schimb face sustenabilă ajutorarea celorlalți.

Acest profit poate fi și este folosit în mare parte în scopuri sociale. Profitul este compatibil cu ajutorarea semenilor, este o oportunitate socială. Antreprenoriatul social contribuie la schimbarea acestei mentalități ostile profitului în organizațiile nonprofit – am putea numi acest element de inovație ca inovația de finanțare, de accesare a resurselor. Această tendință este una foarte importantă, pentru întreprinderile sociale și mediul nonprofit deopotrivă. Pornind de la principii economice, economia socială poate fi revigorată.

Diminuarea dependenţei de granturi și donații se poate realiza prin dezvoltarea premiselor care permit auto-finanţarea din activităţi proprii.

Odată cu antreprenoriatul social profitul devine dintr-un risc, o oportunitate. Firește, un ONG poate fi creativ în cautarea de donații, de subvenții, în activitatea de fundraising. Însă nu despre o astfel de creativitate este întreprinderea socială. Inovația de care se vorbește cel mai des în literatura antreprenoriatului social ține de activitățile comerciale ale întreprinderii sociale. Oportunitățile detectate de întreprinderile sociale sunt legate de activitățile comerciale. Finanțarea nouă vine din surse comerciale, din activități de producție și schimb. O întreprindere socială este comercială în gradul în care operează ca o afacere în felul cum își achiziționează resursele și distribuie bunurile și serviciile. Trăsăturile cheie ale întreprinderii sociale sunt scopul social combinat cu spiritul antreprenorial din sectorul privat .

Întreprinderile sociale pot fi descrise ca afaceri ghidate de misiune sau întreprinderi care-și măsoară succesul prin realizarea profitului și servirea binelui public.

 

Citește tot
12 aug.
0

Operațiuni de marketing în întreprinderile sociale

 

Pentru o bună utilizare a comunicării sociale, instrumentele de marketing pot fi adaptate. Pârghiile tradiționale ale mixului de marketing pot fi, prin urmare, utilizate în mod eficient pentru a promova mai bine cauzele și serviciile etice cu un background social. În domeniul nonprofit, utilizarea pârghiilor mixului de marketing răspunde în parte unei logici care coincide cu marketingul tradițional al serviciilor, prezentând în parte unele particularități. Acest aspect este valabil la în toate operațiunile de marketing serviciul:

„sistemul de servicii” și, prin urmare, setul de servicii și accesorii principale, care alcătuiesc oferta unei întreprinderi sociale, necesită concentrarea acestora asupra performanței serviciului principal. Prin urmare, este dificil să se depună eforturi pentru creativitate pentru imposibilitatea de a susține povara economică a unui serviciu mai compozit care încearcă să iasă în evidență și, prin urmare, investește în performanța serviciilor auxiliare.

prețul: aceasta este o variabilă critică în furnizarea de întreprinderi sociale, deoarece conturile sunt adesea dificil de realizat.

Calculați prețul făcând referire la criteriul costului integral, de exemplu, ar putea duce la stabilirea unui preț care nu este în concordanță cu posibilitățile economice ale obiectivelor. Și dacă este adevărat că în cazul structurilor întreprinderilor sociale, în unele cazuri va fi posibil să renunțe la marja de profit pe servicii, totuși este adevărat că trebuie făcută o evaluare. O prestare de servicii ar putea duce la pierderi substanțiale sau la schimbarea metodelor de livrare: încercarea de a adapta costurile de plată, resursele financiare o dispoziție în structură, o utilizare mai largă a personalului voluntar, de exemplu, furnizarea unor politici diferite de prețuri în conformitate cu obiectivul și, prin urmare, oferind, la sursa aceluiași serviciu, un preț mai ridicat pentru categoriile mai bogate, care îi permit să fie livrate mai convenabil celorlalți. Verificarea posibilității de a furniza servicii cu o marjă mai mare decât compensarea furnizării altor servicii mai puțin profitabile. În cazul inițiativelor finanțate integral sau parțial de către organismele publice, este adesea fixată o cifră predefinită, care trebuie să servească la remunerarea performanței serviciului individual în funcție de criterii care sunt adesea foarte restrictive. Totuși, în cazul cofinanțării, a organismului public și a utilizatorului unic care se află în acesta, el plătește o taxă, deoarece serviciile se adresează adesea populației grupurilor vulnerabile, prețul va trebui întotdeauna să se ocupe de disponibilitatea utilizatori finali. Prin urmare, în marketingul întreprinderilor sociale, prețul nu este o pârghie pe care să acționeze în mod larg.

Distribuția: logica distribuirii serviciilor și a produselor oferite de o întreprindere socială nu este adesea foarte ușor de gestionat. Aproape întotdeauna întreprinderile sociale funcționează local. Numai în cazul companiilor mai mari este posibilă structurarea politicilor de distribuție a serviciilor și produselor. În alte cazuri, acestea lucrează pe piețele locale și, prin urmare, mulți factori ai politicilor de distribuție nu reușesc.

În această situație, cu toate acestea, este mai ușor să cunoașteți nevoile locale și, prin urmare, să structurați oferta în cel mai bun mod posibil. Folosirea web-ului a adus cu siguranță noi oportunități de expansiune, care constau în găsirea unor forme de implicare și de adaptare din ce în ce mai originale.

Comunicarea: prima funcție pe care comunicarea are loc în sectorul nonprofit este promovarea valorilor sociale, etice și culturale pe care apoi acestea sunt urmărite efectiv prin furnizarea de servicii și produse capabile să aducă un beneficiu real comunității – extinderea socială consens și stimularea dezbaterii. Având în vedere dimensiunea limitată a teritoriului de referință al inițiativelor pe care le prezintă adesea o dimensiune locală. Deși, în ceea ce 18 Acest proiect a fost finanțat cu sprijinul Comisiei Europene. Această publicație reflect doar viziunea autorului iar Comisia nu poate să-și assume responsabilitatea pentru informațiile conținute de aceasta. privește distribuția, politicile locale de comunicare, de obicei, pot ajunge la contexte mult mai mari prin intermediul rețelei web.

 

Citește tot
12 aug.
0

SPECIALIŞTII ÎN ECONOMIA SOCIALĂ

Termenul de specialist în economia socială reuneşte angajaţii implicaţi în toate aspectele dezvoltării economiei sociale, de la asistenţă socială la finanţe şi bănci. Un specialist în economia socială trebuie să aibă o pregatire în primul rând în economie şi management, dar si cunoştinţe de politici publice, în special cu referire la categorii defavorizate, de politică şi administraţie. Rezultă că background-ul pe care se bazează un specialist în economie socială este unul extrem de vast, care trece prin economie, politici publice, programe de finanţare, noţiuni juridice şi administrative, sociologie, legislaţie.

Antreprenorul social – se ocupă de aspectele de business ale întreprinderii sociale, având acceleaşi competenţe ca un antreprenor din oricare alt domeniu. Identifică problemele sociale şi stabileşte tipul de afacere care le poate rezolva. Se preocupă de rentabilitatea afacerii, prin folosirea de metode şi instrumente specifice de analiză. Tot antreprenorul este cel care stabileşte şi menţine relaţiile cu parteneri – precum instituţii sau organizaţii şi care promovează afacerea

Managerul în economia socială – are sarcina de a asigura managementul întreprinderilor de economie socială – stabileşte strategii, politici de urmat, specifice domeniului de activitate, administrează bugetul, propune soluţii de îmbunătăţire a activităţii. Este la curent cu schimbările legislative şi cu noutăţile domeniului.

Evaluează indicatorii realizaţi, organizează programe de pregătire pentru echipa sa de lucru, analizează şi conduce propunerile de proiecte, monitorizează proiectele în implementare, caută soluţii de finanţare pentru proiecte.

Managerul financiar pentru economia socială – este o poziţie de legătură între antreprenor şi manager, fiind necesară o colaborare strânsă între cei trei specialişti. Managerul financiar este direct implicat în realizarea planurilor de finanţare ale studiilor de fezabilitate, în identificarea surselor de finanţare şi accesarea acestora. Se ocupă de analizele financiare ale activităţii, studiază propunerile de investi ii i riscurile ț ș comportate de acestea;

 Consilieri pentru incluziunea socială.

Citește tot
12 aug.
0

Întreprinderile sociale – abordări inovatoare-

Problema găsirii unei bune definiții pentru inovația sociale derivă parțial din faptul că ambele componente ale termenului necesită o definire atentă. Componenta socială este adesea definită în termeni de valoare (de exemplu, de către Stanford Social Innovation Review sau BEPA), care este mai puțin preocupată de profit și câștiguri pentru antreprenori sau investitori și mai mult cu beneficii pentru comunități sau pentru societate în ansamblu. O altă modalitate frecventă de a o defini este de a se referi la nevoile sociale pe care inovarea socială încearcă să le îndeplinească (de exemplu, Schimbul de inovare socială). Unii cercetători (Gillwald) privesc inovația socială din perspectiva impactului său social, adică „realizările societății care oferă soluții îmbunătățite”. În ceea ce privește inovarea în sine, ea poate fi definită referindu-ne la cadrul Bessant și Tidd (2007) 4P, care distinge patru categorii în care poate avea loc schimbarea:

– Inovare de produs / serviciu nou, adică schimbări în ceea ce oferă o organizație.

– Inovarea proceselor, și anume modificări ale modului în care produsele sau serviciile sunt dezvoltate sau livrate.

– Poziționarea inovației, adică modificări ale modului în care este perceput un anumit produs sau proces.

– inovarea paradigmelor, și anume modificări ale modelelor mentale care modelează organizațiile și sectoarele întregi.

Pentru a fi inovative, întreprinderile sociale trebuie să poată introduce modificări întruna din aceste categorii. Cercetătorii Fergus Lyon și Celine Chew de la Centrul de Cercetare al Sectorului  folosesc studiile de caz ale a trei organizații din Marea Britanie care sunt finanțate în

principal de către întreprinderi sociale pentru a prezenta diferite abordări ale inovării în contextul antreprenoriatului social.

Prima organizație descrisă este o organizație caritabilă, al cărei scop este de a ajuta persoanele cu handicap să trăiască vieți independente. În activitățile sale, sa axat pe experiențele persoanelor cu handicap ca utilizatori ai serviciilor publice. Această abordare bazată pe utilizator ar putea servi drept exemplu de inovare a procesului – implicând beneficiarii-cheie ai serviciilor în dezvoltarea serviciilor în sine. Cel de-al doilea studiu de caz a considerat o organizație non-profit de mediu care a creat programe de educație și formare pentru diferite audiențe. Cursurile au fost adaptate în mod specific grupurilor concrete. Audiențele vizate au fost grupuri care nu au mai utilizat astfel de cursuri (de exemplu, cum ar fi proprietarii de terenuri și agricultori), ceea ce face ca activitatea acestei organizații să fie un bun exemplu de poziționare a inovării. Subiectul ultimului studiu de caz a fost o organizație care oferă educație timpurie.

 

Citește tot
12 aug.
0

Rezultatele sociale ale firmelor

O altă modalitate de a defini antreprenoriatul social este așadar prin rezultate: oricine creează valoare socială prin activități antreprenoriale este antreprenor social. Orice organizație care acționează antreprenorial pentru a crea valoare socială este un antreprenor social. Soluțiile organizaționale vor varia enorm în funcție de resursele și abilitățile disponibile. Ar fi greșit să asociem antreprenoriatul social cu un singur tip de organizație sau cu un unic sector din societate. O serie de obiecții la adresa definiției prin scop atrage atenția asupra rezultatelor sociale ale firmelor. Santos crede că trebuie să abandonăm distincția tradițională dintre valoarea economică și socială care adesea este asociată cu definirea antreprenoriatului social.

Se argumentează în mod obișnuit că antreprenorii sociali sunt antreprenori cu o misiune socială ca opusă motivației profitului. Pentru Santos, însă, orice creare de valoare economică este inerent socială. Invers, acțiunile care cresc valoarea economică de asemenea îmbunătățesc bunăstarea societății printr-o mai bună alocare a resurselor .

Distincția dintre antreprenoriatul social și cel comercial, cred unii cercetători, nu ar trebui să fie dihotomică, ci mai degrabă continuă.

În schimb, ar trebui să ne concentrăm pe motivație și impact. Multe tipuri de organizații – publice, private, profituri, nonprofituri, voluntare, bazate pe membrii – pot genera valoare socială semnificativă.

Antreprenoriatul social este o cale către crearea de valoare socială; poate avea loc în multe contexte și genera impact prin multe forme organizaționale (Leadbeater, 2006, 241). Preferința lui Leadbeater va fi pentru o definiție care ține cont atât de scopul social, cât și de rezultatele sociale.

. Însă, din ce în ce mai mult, antreprenorii sociali nu se mai limitează doar la organizațiile voluntare. Companiile private mari se implică în inovația socială prin parteneriat cu organizațiile voluntare și printr-un rol crescut în furnizarea de educație și asigurări sociale. Companiile mari din sectorul privat vor descoperi că au nevoie de antreprenori care să pună împreună nevoile sociale și pe cele comerciale.

. Mai mult, pe măsură ce statul bunăstării devine mai descentralizat, odată cu răspândirea culturii contractului, rămâne mai mult spațiu pentru experimentare și diversitate.

Pentru unii autori, antreprenoriatul social șterge granițele tradiționale dintre sectorul public și cel privat pe măsură ce oferă căi inovative de a rezolva probleme sociale. Găsim antreprenori sociali atât în sectorul nonprofit, în organizațiile guvernamentale, ca și în sectorul privat.

Atât statele, cât și companiile alimentează antreprenoriatul social prin formarea și promovarea programelor profit și nonprofit. Programele nonprofit sunt răspândite în inițiativele agențiilor guvernamentale care încurajează antreprenoriatul comunitar, ca, spre exemplu, băncile de dezvoltare comunitară. Programe pentru profit includ agenții ale comunității locale care încheie parteneriate cu firme locale, cum sunt de exemplu companiile distribuitoare de înghețată care angajează tineri defavorizați.

O definiție mai largă este că activitățile inovative cu obiective sociale administrate de organizațiile non-profit sau de întreprinderile comerciale constituie antreprenoriat social.

Această definiție permite „responsabilității sociale corporative” a întreprinderilor pentru profit să fie inclusă în sfera antreprenoriatului social.

Dar, mai ales, și activitățile principale ale firmelor pot avea rezultatele sociale. Antreprenoriatul comercial, tradițional are rezultate sociale. De exemplu, o firmă angajează oameni săraci sau are prețuri mici, îmbunătățind astfel nivelul de trai al populațiilor sărace. Dacă o întreprindere socială ar fi identificată exclusiv prin rezultatele sociale, atunci multe firme, dacă nu toate, sunt întreprinderi sociale. S-ar putea argumenta că orice activitatea antreprenorială contribuie la progresul societății prin crearea de locuri de muncă și întărirea economiile locale.

Astăzi s-a observat că tehnologia digitală de generație mai veche ajunge -prin revânzări succesive motivate de mici profituri- în țările aflate în curs de dezvoltare, unde continuă să își îndeplinească menirea inițială. Exact aceleași exemplare ale aparatelor care au creat diviziunea digitală sunt tocmai cele care o și elimină astăzi. Antreprenoriatul comercial nu se concentrează numai pe profit și ignoră, de exemplu, impactul social și de mediu.

Un antreprenor poate afirma scopuri sociale, fără să creeze efectiv valoare socială și nu este necesar ca pentru a crea valoare socială un antreprenor trebuie să afirme aceasta ca pe un scop explicit. Răspunsul va fi iarăși că prioritară este motivația. Întreprinderile sociale pot avea scopul profitului, însă acesta nu este prioritar. Prioritar în întreprinderea socială este scopul social. Ca și întreprinderile comerciale adesea întreprinderile sociale pot adopta o formă organizațională pentru profit.Separația structurală a activităților pentru profit de cele nonprofit nu este un lucru neobișnuit printre întreprinderile comerciale.

 

Citește tot
12 aug.
0

Oportunitățile și riscurile antreprenoriatului social

In urma studiilor de specialitate au fost identificate  două tipuri diferite de oportunități, care pot fi mai mult sau mai puțin legate una de cealaltă  in cadrul antreprenoriatului social.

1.Setul de indivizi pe care dorește să îi ajute (grupul, comunitatea sau categoria socială) și nevoile lor (cel mai adesea, nevoia de venituri, dar și nevoile de dezvoltare personală sau altele). Aceasta este problema socială care va fi adresată de misiunea socială. Ea poate sau nu să fie în același timp și o oportunitate. Să îi spunem oportunitatea de tip A.

 

Nevoile celorlalți (alții decât cei ajutați) pe care primii le pot direct sau indirect satisface, ceea ce reprezintă potențialul economic al indivizilor, grupului, comunității ori categoriei pe care dorește să o ajute antreprenorul social. Aceasta este oportunitatea sau misiunea economică. Ea include combinația antreprenorială cheie dintre ceea ce au nevoie potențialii consumatori și ceea ce pot oferi eventualii producători. Să îi spunem oportunitatea de tip B.

Se poate spune că esența antreprenoriatului social constă în identificarea acestei duble oportunități și satisfacerea corespunzătoare a ambelor sale componente. Acesta este sensul mai precis ale descrierilor vagi oferite în literatura de specialitate privind antreprenoriatul și economia socială, precum „Antreprenoriatul social este un tip de afacere practică, inovativă și sustenabilă care aduce

beneficii societății în general, însă își concentrează atenția pe grupurile marginalizate din societate” sau „antreprenoriatul social promovează ocuparea și ajută în rezolvarea problemelor economice și sociale”

Să luăm cazurile a trei tipuri de întreprinderi sociale. Prima dintre acestea are ca misiune socială ajutarea unui anumit grup vulnerabil (oarecare) dintr-o comunitate. Antreprenorii săi au pus pe picioare o afacere oarecare care generează profit, iar o parte din acest profit este împărțit 79 grupului vulnerabil respectiv.

În acest caz s-ar putea argumenta că aceasta nu este o întreprindere socială, ci o caritate, întrucât grupul vulnerabil nu este altfel implicat în activitatea sa. Al doilea tip de întreprindere socială este identic cu primul, cu diferența că partea din profit alocată misiunii sociale este oferită beneficiarilor sub formă de proiecte și programe destinate să îi ajute. Aici s-ar putea eventual argumenta că este vorba despre o întreprindere socială, însă setul de indivizi pe care dorește să îi ajute reprezintă în continuare o problemă.

Al treilea tip de întreprindere socială implică grupul vulnerabil în activitățile sale productive, fie ca resurse umane (angajați, cum este cazul The Big Issue), fie în poziția de consumatori sau clienți (cum este cazul Ekgaon ori Grameen). Acest ultim model de întreprindere socială încearcă să transforme ceea ce era o problemă într-o oportunitate. Un antreprenor social este cineva care recunoaște o problemă socială și folosește strategii antreprenoriale pentru a stabili o întreprindere care conduce la o schimbare socială pozitivă. Unul dintre aspectele inovative este descoperirea de posibili producători și clienți care pot genera valoare economică în condițiile potrivite.

Riscuri

Problema eșecului unei întreprinderi sociale este un lucru puțin discutat în literatură. Eșecul și succesul sunt însă noțiuni duale, corelative. Înțelegerea eșecului și cauzelor acestuia ne ajută să înțelegem succesul unei întreprinderi sociale. Distorsiunea provocată de evidențierea succeselor face să fie neglijate lecțiile potențiale care pot fi învățate din eșecurile antreprenoriatului social. În măsura în care inovația socială este legată de antreprenoriatul social și eroarea este un element critic al procesului inovativ, o concentrare pe cazurile de succes este problematică și înșelătoare. Este înșelătoare deoarece concentrarea pe „supraviețuitori” produce inspirație dar distorsionează înțelegerea pe care ne-o formăm – poveștile de succes sunt importante pentru că motivează și inspiră generații viitoare de antreprenori sociali, însă tind să subestimeze sarcina dificilă a antreprenorului social. În acest sens, este semnificativ că în literatura anteprenoriatului social nu avem un exemplu de eșec al unei întreprinderi sociale care să suscite un interes asemănător celui trezit de cazurile pozitive, cum ar fi cel al microcreditării profesorului Yunus.

Insistăm pe acest aspect negativ al riscurilor pentru că, de regulă, literatura antreprenoriatului social se concentrează pe bunele practici și transferul de bune practici. Evident, acestea poartă cu sine o lecție importantă. Este important să înțelegem exemplele paradigmatice de antreprenoriat social, însă progresul este popperian – acesta constă într-o debarasare continuă de erori.

 

Citește tot
12 aug.
0

Discriminarea în ceea ce privește accesul la o locuință

Discriminarea în ceea ce privește accesul la o locuință poate fi definită ca fiind „un comportament, practică sau politică în sectorul privat sau public care în mod (in)direct sau sistematic aduce un prejudiciu unui membru al unui grup social dezavantajat prin îngrădirea accesului sau folosirea unei locuințe într-o manieră echitabilă”

În contrast cu ceea ce este disponibil în Europa, literatura de specialitate în acest domeniu este mai dezvoltată în regiunea nord-americană, iar studii cantitative, calitative și experimentale în acest sens s-au realizat cu predilecție în Statele Unite ale Americii. Literatura americană tratează mai degrabă discriminarea rasială față de minoritatea afro-americană, urmată de cea hispanică și asiatică. Concluzia generală este aceea că o serie de practici private (din ce în ce mai subtile precum ghidarea chiriașilor către o anumită zonă, refuzul de a acorda ipotecă sau asigurare, evaluări exagerat negative), dar și politici publice promovate de unele agenții guvernamentale în sectorul locuirii au avut drept consecință creșterea gradului de segregare între principalele grupuri etnice din Statele Unite, încă de la începutul secolului al XX-lea.

Inegalitatea în ceea ce privește locuirea are implicații mai adânci pentru individ, deoarece de localizare depind calitatea serviciilor medicale, educaționale, de transport, găsirea și menținerea unui loc de muncă și alte beneficii socio-economice. contexte culturale și geografice, precum Marea Britanie: “[l]ocuirea afectează sănătatea persoanei, accesul la un loc de muncă, interacțiunile sociale și relațiile cu vecinii”.

Împărțirea spațiului de locuit între mai multe persoane și cazurile în care cazarea este oferită de angajator sunt situații care expun migranții la condiții improprii de locuit și la dependența de locul de muncă, deci de angajator.

Cercetările legate de felul în care este percepută discriminarea indică faptul că africanii/ afroamericanii sunt cei care percep pe parcursul vieții lor un nivel mai ridicat de discriminare decât alte  grupuri atât în ceea ce privește discriminarea informală, cât și discriminarea instituțională.

În acest sens, conform unui studiu despre imigranții jamaicani, somalezi și polonezi în Canada, grupul somalez, urmat de cel jamaican, a raportat că percepe un nivel mai înalt de discriminare atât la nivel personal, cât și de grup, comparativ cu grupul polonezilor în ceea ce privește accesul la locuire.

La fel, un studiu din 2012, Active Inclusion of Immigrants in Poland a confirmat faptul că proprietarii polonezi stabilesc condiții mai dure pentru străini decât pentru polonezi. Principalele grupuri vizate sunt africanii, asiaticii, dar uneori și ucrainenii.

Situația este asemănătoare în Franța, fapt exemplificat printr-o analiză recentă ce folosea datele disponibile între 2001 – 2006 în ceea ce privește timpul necesar obținerii unei locuințe sociale, având în vedere diferențele dintre gospodăriile europene (capul familiei născut în Franța sau într-o altă țară europeană) și non-europene (capul familiei născut într-o țară non-europeană, în special africană, asiatică sau în Turcia). Astfel, există diferențe semnificative în funcție de originile europene sau noneuropene ale capilor de familie: 51% dintre gospodăriile europene au obținut o locuință, comparativ cu doar 27% dintre cele non-europene, iar 60% dintre cele europene au obținut locuința în primele șase luni de la depunerea cererii, în contrast cu 40% dintre cele non-europene.

Chiar și analizele recente care s-au concentrat pe piața privată, mai precis pe comportamentul agenților imobiliari și felul în care aceștia folosesc metode subtile de discriminare pentru a descuraja sau exclude o categorie rasială sau etnică, au indicat faptul că afro-americanilor li se prezintă cu 30% mai puține apartamente, pe când hispanicilor cu 10% mai puține.

De asemenea, folosind metoda testării corespondenței s-a concluzionat că indivizii cu nume arabe tind să primească un răspuns negativ, pe când cei cu nume afro-americane tind să nu primească vreun răspuns de la un potențial proprietar.

O investigație mai detaliată realizată în Statele Unite cu referire la diferențele de limbaj, lungime a corespondenței și timpul necesar unui răspuns prin poșta electronică între proprietari și chiriași (atât cu nume caucaziene, cât și afro-americane) a avut aceeași concluzie: proprietarii se arată mai binevoitori față de potențiali chiriași albi, în sensul că răspunsul este dat mai rapid și este mai lung, iar limbajul pozitiv. Acest rezultat a fost explicat prin prisma faptului că în Statele Unite discriminarea în funcție de rasă în domeniul locuirii este interzisă prin lege,  proprietarii tinzând să fie mai responsivi și încurajatori față de potențiali chiriași caucazieni decât să îi discrimineze direct pe cei cu nume afro-americane.

Studiile care s-au axat pe proprietari au indicat faptul că cei care nu locuiesc în aceeași clădire cu chiriașul și care dețin mai multe proprietăți tind să accepte mai ușor imigranți decât cei care sunt în imediata proximitate și care dețin una sau câteva proprietăți. De asemenea, profilul acestui tip de proprietar se regăsește mai des în procesele având drept obiect discriminarea în privința locuirii sau hărțuirea.

În concluzie, literatura vizavi de acest subiect indică faptul că cei care provin din țări în curs de dezvoltare și care prezintă trăsături fizice distinctive tind să fie, dacă nu discriminați în mod direct, descurajați prin practici subtile de respingere, mai ales pe piața imobiliară privată. Aceste practici tind să fie adoptate ca răspuns la legislația anti-discriminare, care protejează minoritarul/ imigrantul, fapt ce atrage atenția asupra faptului că existența unei norme sau sancțiuni s-ar putea să nu aibă în totalitate efectul scontat. Dezavantajarea imigranților din regiunile mai puțin dezvoltate s-a putut observa și în cazul acordării locuințelor sociale în Franța, fapt care, totuși, poate fi explicat prin prisma mai multor factori obiectivi, precum parametrii cererii depuse (familii non-europene mai numeroase, necesitatea unui spațiu mai mare, etc.) sau oferta slabă pe piața de locuințe. Din acest punct de vedere, mai multe investigații longitudinale în țări europene diferite sunt necesare, mai ales în condițiile în care afluxul imigranților cu venituri reduse ar putea crește în viitor.

 

 

Citește tot
12 aug.
0

Inovația în antreprenoriatul social

Literatura antreprenoriatului social subliniază că operarea cu succes a misiunii sociale necesită o furnizare de bunuri și servicii inovativă. Prin urmare, indivizii și organizațiile care nu se angajează activ în furnizarea de servicii inovative la probleme sociale complexe nu ar intra în sfera antreprenoriatului social.

Astăzi mii de organizații „cleantech” and „greentech” abordează probleme ecologice, însă nu toate sunt exemple de antreprenoriat social.

In industria energiei solare, de exemplu, multe firme vând produse clasice în piețe deja clasice. Bornstein crede că, fără a le minimiza contribuția la soluționarea problemelor, este util să distingem întreprinderile convenționale de cele care inițiază produse noi, schimbă industrii sau construiesc piețe în contexte dificile.

O întreprindere este inovativă prin simplul fapt că rezistă pe piață, că este sustenabilă, ceea ce indică faptul că ea satisface unele nevoi. Nu este necesar ca o firmă să inventeze Iphone pentru a fi considerată inovativă și antreprenorială. Nu trebuie să operăm cu un concept maximal de inovație.

Cu acest sens minimal se operează și în teoria antreprenoriatului comercial. Este suficient ca o persoană să identifice, de exemplu, cererea pentru portocale în cutare localitate pentru a fi numit antreprenor. Nu este nevoie să vină pe piață cu un produs revoluționar – noutatea nu stă în produs, ci într-o nouă combinație a factorilor de producție (inclusiv a distribuției) și în cuplarea cererii cu oferta. În domeniul social, cine înființează un atelier care produce obiecte meșteșugărești pentru care există cerere, lucrate de persoane cu dizabilități, este un antreprenor în sensul deplin al termenului. Acesta a identificat nevoi care compun o cerere economică și îndeplinește simultan scopuri sociale: oferă un loc de muncă, integrând astfel aceste persoane cu dizabilități și obține din piață resurse. Aceasta nu înseamnă că produsul nu poate conține lucruri noi față de cele existente; cel puțin modalitatea de producție a acestuia este inovativă.

Produsul Grameen Bank se diferențiază prin anumite elemente de monitorizare de microcreditele obișnuite. Aceste credite nu erau rentabile. Nu doar că aveau un grad mai mare de risc pentru că se estima că săracii nu erau solvabili, dar aveau și costuri mari de monitorizare. De multe ori aceste costuri administrative depășeau dobânda sau chiarsuma împrumutată.

Cu alte cuvinte, nu treceau un test costuri-beneficii anticipate. Microcreditele erau estimate ca împrumuturi ineficiente.

Teoreticienii asociază antreprenoriatul cu ideea de oportunitate.

Antreprenorul social identifică oportunități noi de rezolvare a unor probleme sociale. Acesta este motivul pentru care este considerat creativ, inovativ. Însăși ideea antreprenoriatului social este inovativă în zona nonprofit. Profitul nu era bine receptat în zona asociațiilor și fundațiilor, a ONG-urilor în genere. Tradițional, crearea de valoare socială a fost văzută ca inconsistentă sau chiar opusă diametral maximizării profitului.

Antreprenoriatul social diversifică sursele de finanțare ale oranizațiilor nonprofit. Angajarea în schimburi comerciale reprezintă o inovație față de ONG-ul tradițional, finanțat în mod obișnuit prin donații și granturi. Acum resursele sunt obținute inclusiv prin producție și activități comerciale. În plus, în situația în care sunt angajate persoane marginalizate ori cu dizabilități, gradul de noutate crește și mai mult. În centrul antreprenoriatului, fie că este comercial sau social, stă noțiunea de recunoaștere a oportunităților. Oportunitatea este un set favorabil de circumstanțe de a face ceva, cum ar fi înființarea unei noi întreprinderi. Mulți autori văd recunoașterea oportunității ca pe o trăsătură cheie a antreprenoriatului.

Inovațiile întreprinderilor sociale pot apărea în oricare dintre etapele procesului și vor fi notate în cursul următoarelor secțiuni. Uneori, însă, ele se pot dovedi a fi de fapt riscuri, așa cum se va vedea.

 

Citește tot
12 aug.
0

GESTIUNEA CREŞTERII MICILOR AFACERI

Gradul şi ritmul de creştere al unei noi afaceri depind de factori legaţi de piaţă, factori legaţi de management şi factori legaţi de resurse.

Factorii legaţi de piaţă

Mărimea, caracteristicile şi puterea de cumpărare a pieţei ţintă. Dacă nişa de piaţă pe care a intrat o firmă este prin natura sa mică şi relativ stabilă este mai dificil să se obţină un ritm de creştere susţinut. Dacă însă produsul sau serviciul poate fi extins la scară regională sau naţională, firma are mai mari şanse de a avea un ritm de creştere ridicat

Natura concurenţei. Intrarea pe o piaţă dominată de marile companii nu reprezintă un impediment pentru creşterea firmei. Chiar şi o firmă mică, dacă este bine organizată, poate adesea realiza produsele sau serviciile sale la un preţ cu adevărat competitiv, în condiţiile menţinerii standardelor de calitate, deoarece aceasta nu are cheltuieli indirecte şi cu personalul de conducere atât de mari ca marile companii. În plus, intrarea într-o ramură de tradiţie cu un produs inovat pe o nişă de piaţă distinctă poate aduce un ritm de creştere ridicat.

 

Gradul de inovare a produsului. În anumite ramuri, precum cea a calculatoarelor, inovaţia este un lucru indispensabil, aşa că oferirea doar a unui produs inovat nu este suficientă. În ramurile cu un ritm de inovare ridicat, creşterea rapidă se poate asigura prin proiectarea şi producerea unui produs mai rapid decât concurenţii. Din 137 contra, într-o ramură stabilă, care oferă produse ce pot fi considerate mărfuri, intrarea cu un produs sau proces inovat va aduce un puternic avantaj competitiv.

 

Statutul drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru o nouă afacere drepturile de proprietate intelectuală (patente, drepturi de autor, mărci comerciale şi secrete comerciale) pot constitui un avantaj competitiv, deoarece există o perioadă de timp de care se poate profita şi în care nimeni nu a copiat încă produsul. Bazarea doar pe aceste drepturi nu este însă înţeleaptă. De aceea, este necesară elaborarea unui plan de marketing care să asigure firmei o poziţie puternică pe piaţă, înainte ca cineva să încerce reproducerea produsului şi vinderea lui pe piaţă. Desigur, există şi calea acţionării în judecată, însă o firmă mică nu îşi permite să piardă timp şi bani în procese, atunci când doreşte să se extindă.

Volatilitatea ramurii. Unele ramuri sunt prin natura lor volatile şi, prin urmare, este dificil de previzionat cu acurateţe ceea ce se va întâmpla în viitor. În ramura telecomunicaţiilor, de exemplu, există oportunităţi deosebite de creştere, însă riscul eşecului este deosebit de ridicat din cauza volatilităţii ramurii.

Barierele de intrare. În unele ramuri este foarte dificil de intrat şi atins o cotă de piaţă care să poată aduce profit. Altele, prin costurile foarte mari pe care le presupun, sunt pur şi simplu prohibitive pentru firmele noi. În plus, în ramurile în care nu există bariere puternice, o firmă poate ridica propriile bariere, pentru a încetini pătrunderea firmelor concurente. Drepturile de proprietate intelectuală sunt unele dintre acestea.

 

Citește tot