La nivelul UE nu există o lege unitară pentru întreprinderile sociale. Există însă, cum se întâmplași în România până de curând, legi sectoriale, per tip de organizație. Nu există însă legislație specifică la nivelul Comunității Europene, deși se consideră că directiva și legislația asupra cooperativelor poate reprezenta un punct de plecare în această direcție (OECD, 2009, 30). La nivelul instituțiilor europene, termenul de economie socială a început să fie folosit din 1989. Comisariatul General pentru Ocupare şi Afaceri Sociale a inclus în această categorie patru tipuri de angajatori, după forma de organizare: cooperative; organizații sau societăți mutuale.
La nivelul european există însă instituţii cu impact asupra economiei sociale (Comisia Europeană, Comitetul Economic şi Social European, Parlamentul European şi Consiliul Europei), dar nu există reglementări pentru o politică bugetară
de finanţare a economiei sociale .
Principalul instrument de finanţare a activităţilor specifice economiei sociale este Fondul Social European (MM, 2010, 97). În absenţa unor reglementări europene pentru economia socială, singurele texte de referinţă sunt cele care organizează piaţa bunurilor şi serviciilor în UE. Referindu-se la domeniile deschise economiei sociale, în special la cele de (re)inserţie socială a grupurilor vulnerabile, Directiva 2006/ 123/ CE privind serviciile pe piaţa internă deschide perspective în toate statele membre pentru toţi furnizorii europeni cu excepţia anumitor activităţi: servicii ne-economice de interes general; servicii financiare; servicii de comunicare electronică; servicii de transport; servicii ale agenţiilor de muncă temporară; servicii de sănătate etc. (MM, 2010, 18). Această directivă reglementează domeniile în care pot opera organizațiile economiei sociale.
La nivelul celorlalte state membre ale Uniunii, convergența modelelor legislative naționale este în prezent limitată: chiar acolo unde emerge o noțiune clară a întreprinderilor sociale, sistemele juridice diferite echilibrează diferit antreprenoriatul și dimensiunea socială și ierarhizează diferit interesele stakeholderilor în structura de guvernanță a organizației (OECD, 2009, 30).
În ultimii 30 de ani mai multe țări europene au aprobat legi specifice care să reglementeze întreprinderile sociale (Borzaga, 2013, 8). În 2011, Comisia Europeană a transmis un comunicat în care a recunoscut oficial întreprinderea socială și importanța sa în intensificarea coeziunii sociale și a stabilit un număr de politici de sprijin (id.).Întreprinderile sociale iau diverse forme juridice în diferite țări de-a lungul Europei. O examinare a structurilor juridice și legislației într-un număr de țări europene care au adoptat legi naționale
care să reglementeze întreprinderi sociale (de exemplu: Belgia, Finlanda, Franța, Italia, Polonia,
Portugalia și Marea Britanie) arată că aceste legi abordează probleme comune ca definiția întreprinderii sociale, alocarea activelor; stakeholderii și sistemele de guvernanță; responsabilitatea față de stakeholderii interni și externi (OECD/EC, 2013, 3). Aceste legi au
abordat în general (sau au eșuat să abordeze) unele chestiuni cheie precum: care este definiția întreprinderii sociale ca distinctă de organizațiile nonprofit? care este distribuția resurselor potrivit metodelor antreprenoriale și potrivit naturii sociale a întreprinderii? cum să identificăm stakeholderii și structura de guvernanță a întreprinderii? cum să stabilim principii și mecanisme de responsabilitate nu numai în interiorul întreprinderii sociale, dar care de asemenea să permită furnizarea de informație suficientă pentru terțe părți.
Analiza legislației este importantă în studiul antreprenoriatului social pentru că legislația aducemncu sine oportunități și riscuri specifice. De aceea este necesară o foarte bună cunoaștere a legii organizației administrate. Există o diversitate de situații posibile în care cunoașterea legii evită costuri materiale, de timp, sau aduce oportunități, precum cele care sunt prevăzute în noul cod
fiscal pentru întreprinderile sociale prevăzute de legea economiei sociale dar și pentru ceilalți actori ai economiei sociale.
Nu pretindem că am epuizat în această secțiune inventarierea tuturor oportunităților și riscurilor posibile. Este vorba mai degrabă de oportunități și riscuri frecvente ale întreprinderilor sociale. Întrucât primele facilitează iar ultimele împiedică atingerea obiectivelor întreprinderii sociale, este util ca antreprenorii sociali trebuie să fie familiarizați cu astfel de riscuri sau cu riscuri similare pentru a anticipa cât mai corect poziționarea pe piață a întreprinderii sociale și a-și atinge cu succes scopurile. Am pus la începutul acestui material întrebarea dacă antreprenoriatul social este o schimbare de paradigmă sau o continuitate în segmentul nonprofit. Răspunsul nostru va fi că antreprenoriatul social mai degrabă continuă tendințe deja existente în sectorul nonprofit, unindu-l și integrându-l
cu lumea afacerilor.
În mediul nonprofit există deja premisele antreprenoriatului social. Partea de inovație ar ține de aspectul antreprenorial al finanțării comerciale a organizațiilor nonprofit. Diferența întreprinderii sociale de nonprofiturile obișnuite ar fi de cantitate, de intensificare a activităților comerciale, nu una calitativă. Antreprenoriatul social amplifică elemente deja existente în mediul nonprofit. Și pentru autori precum Borzaga termenul generic ”întreprindere socială” nu reprezintă o ruptură conceptuală cu instituțiile celui de-al treilea sector, ci mai mai degrabă o dinamică nouă în interiorul acestui sector. S-ar putea așadar spune că întreprinderea socială reprezintă o continuare, nu o schimbare de paradigmă în mediul nonprofit. Antreprenoriatul social este inovativ, însă această inovație nu
este ceva radical diferit de structurile existente, ci mai degrabă este ceva altoit pe practica curentă a organizațiilor nonprofit. Și ONG-urile și cooperativele produceau în mod curent bunuri și servicii și se angajau în schimburi comerciale. Ceea ce s-ar putea spunea în favoarea caracterului inovator al întreprinderii sociale este că ponderea activităților comerciale este acum mai mare
față de nonprofitul tradițional. Antreprenoriatul social este un experiment. Este vorba despre importul culturii antreprenoriale în sectorul nonprofit. Un element distinctiv este accentul pus de antreprenor pe ponderea activităților economice în dezvoltarea organizației. Dacă punem problema în termenii celor două paradigme, în prima paradigmă antreprenoriatul social
reprezintă un accent pe activitățile comerciale în raport cu finanțarea prin granturi și subvenții, însă nu o ruptură radicală. În raport cu cea de-a doua paradigmă, antreprenoriatul social este doar o specie a celui comercial și nu ceva radical diferit.