Noutăți

În definirea managementului antreprenorial este necesar să se porneasca   de la două premise:

Managementul antreprenorial este o disciplină şi un domeniu al managementului şi, ca urmare, elementele de bază ale managementului (cele 5 funcţii şi cele 4 subsisteme) se regăsesc în cadrul său ;

 Managementul antreprenorial prezintă aspecte specifice, ce decurg din natura sa antreprenorială. Asupra conţinutului managementului antreprenorial îşi pune amprenta poziţia primordială a întreprinzătorului (motivaţiile sale specifice, rolurile sale) şi concomitent dimesiunea şi dinamica firmei în care se exercită procesele antreprenoriale.

În baza acestor două premise, se poate define managementul antreprenorial ca fiind o disciplină de bază a managementului care se ocupă de studiul proceselor antreprenoriale manageriale, de descoperirea legităţilor care le generează şi de conceperea de noi metode şi

proceduri de natură să crească eficienţa deciziilor şi acţiunilor prin care se identifică şi valorifică oportunităţile de afaceri.

Managementul antreprenorial are ca obiect de studiu elementele de bază ale managementului firmei. Fiind influenţat de rolul determinant al întreprinzătorului el prezintă câteva particularităţi, prin care se diferenţiază de managementul firmei :

1. Este axat pe identificarea şi valorificarea oportunităţilor de afaceri, apelând adesea la resursele altora;
2. Se caracterizează prin decizii şi acţiuni rapide şi de regulă printr-o viziune pe termen scurt;
3. Foloseşte sisteme manageriale simple şi suple cu puţine niveluri ierarhice;
4. Se bazează pe inovare şi o motivare puternică a personalului (pe bază de contacte frecvente şi directe);
5. Se confruntă cu o mare varietate de situaţii organizatorice, determinate de eterogenitatea foarte mare a firmelor noi create;
6. Imprimă firmei un dinamism accentuat;
7. Este un management puternic personalizat, fiecare întreprinzător imprimând – prin viziunea şi personalitatea

Personalizarea managementului antreprenorial se datorează prin faptul că acesta este influenţat de:  tipul şi nivelul pregătirii întreprinzătorului şi viziunea sa asupra afacerii întreprinse; experienţa şi talentul antreprenorial şi managerial al întreprinzătorului;  caracteristicile personale ale întreprinzătorului (temperament, putere de muncă, spirit de observaţie, inteligenţă, abilităţi profesionale, disponibilitate pentru risc).

Toţi aceşti factori variază sensibil de la un întreprinzător la altul. Impactul caracteristicilor personale ale întreprinzătorului asupra managementului practicat în cadrul firmei este amplificat şi de faptul că el deţine şi o putere substanţială în cadrul firmei, mult mai mare decât a unui manager salariat. În consecinţă, putem spune că întreprinzătorul îşi poate asuma rolul de „factotum” şi prin aceasta se reflectă din plin specificitatea managementului practicat de el. Influenţa culturii antreprenoriale asupra performanţelor firmei. Cultura antreprenorială influenţează semnificativ performanţele şi activitatea antreprenorială.

Cultura antreprenorială prezintă 5 caracteristici:

•  acordă atenţie maximă şi prioritate activităţii antreprenoriale;
• pune accent pe iniţiativa individuală şi colectivă;
•  valorifică perseverenţa şi hotărârea întreprinzătorului;
•  promovează realizarea unui echilibru între securitatea şi riscul personal al întreprinzătorului;
•  urmăreşte realizarea unui echilibru între stabilitate şi schimbare în cadrul firmei.

Literatura antreprenoriatului social subliniază că operarea cu succes a misiunii sociale necesită o furnizare de bunuri și servicii inovativă. Prin urmare, indivizii și organizațiile care nu se angajează activ în furnizarea de servicii inovative la probleme sociale complexe nu ar intra în sfera antreprenoriatului social (Lepoutre, 2013, 795). Astăzi mii de organizații „cleantech” and „greentech” abordează probleme ecologice, însă nu toate sunt exemple de antreprenoriat social(Bornstein, 2010, 31).

În industria energiei solare, de exemplu, multe firme vând produse clasiceîn piețe deja clasice. Bornstein crede că, fără a le minimiza contribuția la soluționarea problemelor, este util să distingem întreprinderile convenționale de cele care inițiază produse noi,
schimbă industrii sau construiesc piețe în contexte dificile (Bornstein, 2010, 31).

Am avea astfel o utilizare mult prea restrictivă a antreprenoriatului social; întreprinderi sociale inovative ar fi doar organizațiile care vin cu produse noi. Credem că această idee este profund greșită. Inovația poate avea un sens tare, referindu-se la inventarea unui bun sau serviciu cu totul și cu totul nou și un sens mai slab, în care admitem că majoritatea firmelor și întreprinderilor sociale care operează cu succes sunt inovative. Spre exemplu, deschiderea unui mic magazin de către un antreprenor, social sau nu, este o inovație, deoarece magazinul acela pur și simplu nu exista acolo anterior iar cererea nu era precedent deservită la fel de bine.
Aici inovația n-ar avea un sens excepțional, revoluționar. O întreprindere este inovativă prinsimplul fapt că rezistă pe piață, că este sustenabilă, ceea ce indică faptul că ea satisface unele nevoi. Nu este necesar ca o firmă să inventeze Iphone pentru a fi considerată inovativă și antreprenorială. Nu trebuie să operăm cu un concept maximal de inovație. Nu vorbim de inovații tehnologice, de un sens excepționalist al termenului inovație, ci de un sens mai general în care aproape oricine care ține funcțională o întreprinderea socială poate fi un inovator.
Cu acest sens minimal se operează și în teoria antreprenoriatului comercial. Este suficient ca o persoană să identifice, de exemplu, cererea pentru portocale în cutare localitate pentru a fi numit antreprenor. Nu este nevoie să vină pe piață cu un produs revoluționar – noutatea nu stă în produs, ci într-o nouă combinație a factorilor de producție (inclusiv a distribuției) și în cuplarea
cererii cu oferta.
În domeniul social, cine înființează un atelier care produce obiecte meșteșugărești pentru care există cerere, lucrate de persoane cu dizabilități, este un antreprenor în sensul deplin al termenului. Acesta a identificat nevoi care compun o cerere economică și îndeplinește simultan scopuri sociale: oferă un loc de muncă, integrând astfel aceste persoane cu dizabilități și obține din piață resurse. Aceasta nu înseamnă că produsul nu poate conține lucruri noi față de cele existente; cel puțin modalitatea de producție a acestuia este inovativă.
Dacă ne gândim la un produs paradigmatic pentru antreprenoriatul social cum este microcreditul profesorului Yunus, observăm că produsul este inovativ comparativ cu produsele financiare oferite pe piață. Inovația constă în în crearea unui produs nou. Ce elemente distinctive are acest credit față de creditele obișnuite? Produsul Grameen Bank se diferențiază prin anumite elemente
de monitorizare de microcreditele obișnuite. Aceste credite nu erau rentabile. Nu doar că aveau un grad mai mare de risc pentru că se estima că săracii nu erau solvabili, dar aveau și costuri mari de monitorizare. De multe ori aceste costuri administrative depășeau dobânda sau chiar  suma împrumutată . Cu alte cuvinte, nu treceau un test costuri-beneficii anticipate. Microcreditele erau estimate ca împrumuturi ineficiente.
Yunus combină în așa fel resursele încât să scadă costurile – în speță, costurile de monitorizare acreditului și riscurile de neplată. În cazul microcreditării Grameen Bank inovativ este produsul.
Produsul este nou pentru că presupune un sistem ingenios de monitorizare în care creditul este acordat mai multor persoane și există o presiune socială pentru ca un debitor să returneze creditul. Lucrând cu săracii din Bangladesh, Yunus și-a dat seama că mulți dintre aceștia doreau să stea pe propriile picioare, ca de exemplu, prin întemeierea de mici afaceri.
Săracii aveau însă nevoie de capital. În majoritatea cazurilor era sume mici, suficiente doarpentru a cumpăra o mașină de cusut, o vacă, sau bunuri de capital asemănătoare. Totuși băncile nu erau tentate să acorde împrumuturi săracilor. Riscul era prea mare pentru nu existau venituri și garanții. De asemenea, procesul birocratic de a procesa aceste credite avea costuri mai mari decât cele care puteau fi acoperite de randamentele microcreditelor .
Grameen Bank, întemeiată de Yunus, a creat însă o modalitate inovativă de a face aceste microcredite fezabile. Banca a creat un proces de administrare și colectare condus de „cercuri de împrumut”, formate dintr-un număr de debitori din fiecare comunitate.

În interiorul cercului, debitorii se monitorizează și garantează reciproc că împrumuturile vor fi returnate corect și la timp. Neplata ducea la pierderea credibilității comunității ca întreg. Așadar debitorii sunt încurajați să se conformeze angajamentelor de plată,
pentru că nu vor să-și dezamăgească comunitatea. Prin implicarea comunității erau asigurate munca administrativă și garantarea returnării împrumutului. Aceste cicluri de împrumut duc la rate de restituire a împrumutului mai mari decât al multor bănci mari. Pe de altă parte, ca orice altă bancă, Grameen Bank cere dobândă, obținând astfel venituri. A

Întreprinderile sociale nu operează în vid, ci într-un context, adică într-un mediu extern organizației. Acesta este format de totalitatea condițiilor exogene organizației în cauză. Mediul de operațiuni sau mediul extern al unei organizații constă din mediul fizic, mediul instituțional, mediul economic, mediul social și mediul politic. Nu ne vom referi aici la mediul fizic mai mult decât observând că studiile de caz prezentate în capitolul următor oferă cititorului o amplă varietate a acestuia. În plus față de răspândirea geografică, se va vedea că unele întreprinderi sociale prezentate sunt localizate, în timp ce altele sunt formate din rețele care acoperă teritorii întinse.
Mediul instituțional va fi tratat separat în cuprinsul prezentului capitol. Acesta constă din totalitatea normelor formale și a celor informale aplicabile asupra sau care influențează întreaga activitate a organizației. La rândul său, se compune din instituțiile formale și informale care condiționează în mod egal sau uniform toate organizațiile și persoanele din societatea de referință (de care nu ne vom ocupa aici altfel decât menționându-le existența) și, respectiv, din instituțiile care afectează doar sectorul economiei sociale, în cazul de față – legislația specifică.
Ultima va fi discutată separat în a doua parte a prezentului capitol. Mediile economic, social și politic pot fi conceptualizate ca totalitatea piețelor în care activeazăorganizația, atât în calitate de producător și/sau vânzător cât și în calitate de cumpărător (ca, spre
exemplu, piața forței de muncă sau a resurselor umane – la rândul său afectată de piața sau sistemele de educație). Mediul social se va reflecta în misiunea organizației. Mediul politic are o influență instituțională, prin legislație, precum și una economică, prin oferirea de fonduri publice, facilități fiscale și de alte tipuri, dar și, în sens negativ, prin impunerea unor costuri precum birocrația (formalități, licențe, atestate, etc.) și taxarea. Din punctul de vedere al organizației, mediile economic, social și politic se manifestă sau sunt
receptate fie ca oportunități fie ca riscuri, în elemente ale ambelor categorii reflectându-se influențe ale tuturor celor trei medii. Să nu uităm la acest punct de existența incertitudinilor, adică a riscurilor ascunse de care nu suntem conștienți. Simetric, pot foarte bine exista și oportunități de care nu suntem conștienți.
Vom avea deci în vedere trei aspecte ale mediilor de operațiuni: oportunitățile și riscurile, respectiv legislația. Acestea sunt mijloace externe ale antreprenorului social, după ce în capitolul anterior am discutat mijloacele interne organizației – mijloacele proprii. Antreprenorul are scopuri și încearcă să identifice oportunități (care sunt externe) pentru atingerea acestor scopuri. Pentru aceasta, el își va adapta acțiunile și organizația cât mai eficient cu putință. Aici în discuția despre mediile de operațiuni ne interesează să detaliem oportunități și riscuri frecvente ale întreprinderilor sociale. În analiza ulterioară a contextului legislativ în care acționează antreprenorii sociali ne vom referi într-o mai mare măsură la circumstanțele românești și europene în care operează întreprinderile sociale, deși de multe ori problemele antreprenorilor sociali sunt relativ aceleași. Diverse medii de operațiuni pot fi desprinse și din lectura studiilor de caz ale cap. 4, care au fost alese cât mai divers astfel încât să acopere o plajă cât mai largă a diferitelor situații care pot fi întâlnite.

În temeiul dreptului UE, deși Directiva privind egalitatea rasială exclude „cetățenia” din conceptul de rasă sau origine etnică, CJUE a interpretat conceptul de origine etnică în conformitate cu articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului ca „provenind din ideea unor grupuri societale definite în special pe bază de cetățenie, convingere religioasă, limbă, origini și contexte culturale și tradiționale comune”

În afară de excluderea în mod expres a cetățeniei, Directiva privind egalitatea rasială (2000/43/CE) nu conține ea însăși o definiție a „originii rasiale sau etnice”. Există o serie de alte instrumente, care oferă orientări privind modul în care ar trebui înțelese rasa și originea etnică. Nici „culoarea”, nici apartenența la o minoritate națională nu sunt enumerate în mod expres în Directiva privind egalitatea rasială, dar sunt enumerate drept criterii separate în temeiul Convenției europene a drepturilor omului. Acești termeni par să fie indisociabili de rasă și/ sau origine etnică și vor fi luați în considerare ca atare în această secțiune. Decizia-cadru a Consiliului UE privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal definește rasismul și xenofobia ca incluzând violența și ura îndreptate împotriva unor grupuri definite pe criterii de „rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică”.

Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) din cadrul Consiliului Europei a adoptat, de asemenea, o abordare vastă a definirii „discriminării rasiale”, care include criteriile de „rasă, culoare, limbă, religie, cetățenie sau origine națională sau etnică”

În mod similar, articolul 1 din Convenția ONU privind eliminarea discriminării rasiale din 1966 (la care sunt parte toate statele membre ale Uniunii Europene și ale Consiliului Europei) definește discriminarea rasială ca incluzând criteriile de „rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică”

. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, care răspunde de interpretarea și monitorizarea respectării tratatului, a afirmat în continuare că, în cazul în care nu există o justificare în sens contrar, stabilirea apartenenței unei persoane la un anumit grup rasial sau etnic „trebuie […] să se bazeze pe autoidentificarea persoanei în cauză”

Acest lucru împiedică statul să excludă de la protecție orice grupuri etnice pe care nu le recunoaște. Deși dreptul UE nu enumeră în mod expres limba, culoarea sau descendența drept criterii protejate, acest lucru nu înseamnă că aceste caracteristici nu ar putea fi protejate ca făcând parte din rasă sau originea etnică, în măsura în care limba, culoarea și descendența sunt asociate intrinsec rasei și originii etnice. De asemenea, s-ar părea că, în măsura în care factorii care intră în componența cetățeniei sunt relevanți și pentru rasă și originea etnică, acest criteriu poate, în circumstanțele potrivite, să intre și el sub incidența acestor criterii.

Religia este protejată în mod expres ca un criteriu separat în temeiul Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/ CE). Cu toate acestea, o presupusă victimă a discriminării religioase poate avea un anumit interes în asocierea religiei cu criteriul rasei, întrucât, în condițiile actualei legislații a UE, protecția împotriva discriminării rasiale este mai largă ca sferă de aplicare decât protecția împotriva discriminării religioase: Directiva privind egalitatea rasială se referă la domeniul încadrării în muncă, dar și la accesul la bunuri și servicii, în timp ce Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă nu se referă decât la domeniul încadrării în muncă. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, cetățenia sau „originea națională” sunt enumerate drept criterii separate. Jurisprudența discutată în cele ce urmează arată că cetățenia poate fi înțeleasă ca un element constitutiv al originii etnice. În explicarea conceptelor de rasă și origine etnică, CEDO a susținut că limba, religia, cetățenia și cultura pot fi indisociabile de rasă.

În cauza Timishev împotriva Rusiei, unui reclamant de origine cecenă nu i s-a permis să treacă printrun punct de control, deoarece gardienii primiseră instrucțiuni să refuze intrarea persoanelor de origine cecenă. CEDO a oferit următoarea explicație:

„Originea etnică și rasa sunt concepte care se înrudesc și se suprapun. Dacă noțiunea de rasă își are originea în ideea de clasificare biologică a ființelor umane în subspecii în funcție de caracteristici morfologice precum culoarea pielii sau trăsăturile feței, originea etnică rezultă din ideea grupurilor societale definite pe bază de cetățenie, afiliere tribală, religie, limbă sau origini și contexte culturale și tradiționale comune”

CEDO a fost extrem de strictă în ceea ce privește discriminarea pe motive de rasă sau origine etnică, declarând: „[…] nicio diferențiere de tratament bazată exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe originea etnică a unei persoane nu poate fi justificată în mod obiectiv într-o societate contemporană democratică construită pe principiul pluralismului și al respectării diferitelor culturi”

Cu toate acestea, uneori poate fi dificil de identificat criteriul de discriminare relevant, întrucât aceleași fapte pot fi privite din două perspective diferite. În funcție de măsura în care originea etnică constituie sau nu motivul pentru tratamentul diferențiat, concluzia poate fi diferită.

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Directivele privind egalitatea de gen prevăd hărțuirea sexuală ca un tip specific de discriminare, în care comportamentul indezirabil „verbal, nonverbal sau fizic” este de natură „sexuală”. Un studiu realizat de FRA la nivelul UE privind violența de gen împotriva femeilor arată că 75 % din femeile care desfășoară profesii calificate sau cu rol în conducerea superioară au fost victime ale hărțuirii sexuale și o femeie din 10 s-a confruntat cu urmărirea în scop de hărțuirie sau cu hărțuirea sexuală prin intermediul noilor tehnologii. În conformitate cu definiția hărțuirii, nu este nevoie de un termen de comparație pentru a demonstra un astfel de comportament. Acest lucru reflectă, în esență, faptul că hărțuirea în sine este greșită din cauza formei pe care o îmbracă (abuz verbal, nonverbal sau fizic) și a efectului potențial pe care l-ar putea avea (încălcarea demnității umane). Chestiunile de fapt referitoare la existența sau inexistența a unei conduite care constituie hărțuire sunt stabilite, de regulă, la nivel național, înainte de sesizarea CJUE. Prin urmare, cauzele următoare se bazează pe competența națională.

De asemenea, toate directivele privind nediscriminarea prevăd că „instigarea la discriminare” este considerată „discriminare”. Niciuna dintre directive nu prevede însă o definiție a termenului. Pentru a avea un rol important în combaterea practicilor discriminatorii, dispozițiile nu trebuie să se limiteze doar la gestionarea unor instrucțiuni obligatorii prin natura lor, ci să se extindă și la situații în care există o preferință exprimată sau o încurajare de a trata persoanele mai puțin favorabil pe baza unuia dintre criteriile protejate. Acesta este un domeniu care poate evolua prin jurisprudența instanțelor.

Actele de hărțuire și actele de instigare la discriminare, pe lângă faptul că reprezintă o discriminare, pot intra sub incidența dreptului penal național, în special dacă sunt legate de rasă sau de etnie.

Discriminarea poate avea un impact negativ semnificativ asupra victimelor vizând starea socială şi economică, bunăstarea şi sănătatea. Experienţele privind actele de discriminare au dus la concluzia că acestea pot fi asociate la nivel individual, prin prisma efectelor, cu simptome legate de stres şi depresie. Discriminarea nu are un efect ameninţător doar asupra victimelor, ci şi asupra întregii societăţi în general, ducând la disfuncționalități economice, la denaturarea concurenţei între firme şi la subminarea coeziunii sociale. Oamenii care au experienţa umilitoare a discriminării sunt afectaţi într-o multitudine de forme şi, de regulă, nu doresc să abordeze aceste probleme în public. Chiar dacă pentru unele persoane discriminarea a devenit o experienţa de zi cu zi, ele nu sunt dispuse să ia unele măsuri, cum ar fi de exemplu să depună plângeri la organismele statului. Faptul că victimele discriminării nu sunt dispuse să acţioneze în justiţie nu înseamnă că experienţa lor nu le va afecta comportamentul. Un comportament tipic de răspuns la diferite forme de discriminare constă în adoptarea unei strategii de evitare prin care persoana în cauză încearcă, cu buna ştiinţă sau nu, să evite situaţiile în care ar putea exista riscul de a fi discriminaţi.

Efectele negative ale discriminării:

– la nivel individual: performanțe scăzute, lipsa motivației, satisfacție profesională scăzută, neimplicare, sentimente de vinovăție, diminuarea încrederii în sine, neintegrarea în grupuri;

– la nivelul grupului: comunicare deficitară și individualism; apariția situațiilor conflictuale, încurajarea stereotipurilor; competiție neproductivă, productivitate/eficientă diminuată, slabă dezvoltare și/sau nematurizarea grupului;

-la nivelul comunității: neintegrarea școlară/profesională a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor de etnie rroma etc., menținerea atitudinilor discriminatorii și a stigmatizării.

Oamenii au tendința să împartă tot ce îi înconjoară în categorii, indiferent că este vorba despre obiecte sau despre persoane. În funcție de câteva atribute care îi diferențiază, precum aspectul fizic (culoarea pielii, aspectul feței), cultura, zona geografică din care provin, religia, limba sau naționalitatea, oamenii au fost împărțiți din cele mai vechi timpuri în grupuri distincte sau rase. După cum vedem, această împărțire este făcută mai ales pe baza unor atribute care nu au de-a face cu personalitatea sau cu inteligența individului. Cu toate astea, există oameni care consideră că trăsăturile pe care le au în comun membrii aceleiași rase pot face grupul mai bun sau mai rău decât alte grupuri. Rasismul se referă la opinii, practici și acțiuni derivate din credința că oamenii pot fi împărțiți în grupuri biologice distincte (rase) și că membrii aceleiași rase au în comun o serie de atribute care pot face grupul, per ansamblu, mai mult sau mai puțin dezirabil, inferior sau superior. Definiția rasismului a stârnit o serie de controverse, din mai multe motive. Unele definiții caracterizează drept rasistă orice afirmație bazată pe prezumția că actele comportamentale ale unui individ sunt influențate de grupul rasial din care acesta face parte, chiar dacă afirmația respectivă nu are o conotație negativă sau peiorativă. Alte definiții limitează termenul doar la formele maligne ale discriminării. Deoarece nu există un consens cu privire la ceea ce înseamnă „rasă“, unele definiții ale rasismului includ și credințe și comportamente discriminatorii bazate pe stereotipurile culturale, naționale, etnice sau religioase. De exemplu, Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială pune semnul de egalitate între discriminarea rasială și discriminarea etnică. În prezenta Convenție, expresia „discriminare rasială“ are în vedere orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vietii publice. (Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 21 decembrie 1965) În funcție de nivelul la care se manifestă, putem vorbi despre rasism individual, instituțional sau cultural. Rasismul individual se referă la asumarea și exprimarea atitudinilor, valorilor și credințelor personale despre superioritatea propriei rase, etnii sau culturi. Rasismul instituțional se referă la discriminarea rasială făcută în cadrul guvernelor, corporațiilor, organizațiilor religioase, instituțiilor de învățământ sau a altor 24 organizații care au puterea de a influența viața unui număr mare de oameni, prin adoptarea de practici și legi care cauzează sistematic inegalități rasiale în societate, organizații sau instituții. Rasismul cultural cuprinde tradițiile, obiceiurile, valorile și normele de comportament social ce promovează propria cultură ca normă și standard în societate. În funcție de forma de manifestare, putem vorbi despre rasism vizibil (ușor detectabil, presupune acțiuni discriminatorii evidente) și despre rasism ascuns (mai subtil, mai frecvent și mai ușor de negat decât rasismul vizibil). În România, unul dintre grupurile cele mai afectate de discriminare rasială (inclusiv în mediul școlar), îl reprezintă populația de etnie rromă. Motivele pentru care rromii reprezintă un grup vulnerabil sunt numeroase. Statisticile tind să confirme aceasta viziune:

– unul din cinci copii rromi nu merge la școală, motivul cel mai des invocat fiind lipsa resurselor financiare;

-25% dintre adulții rromi de peste 16 ani declară că nu știu să scrie și nici să citească, rata analfabetismului în rândul femeilor fiind mai mare decât în rândul bărbaților;

-23% dintre rromi nu au absolvit nicio școală, 26% au terminat primele patru clase și 34% doar gimnaziul; numai 16% au absolvit învătământul liceal, iar 1% au studii superioare. Desigur, cauzele pentru care s-a ajuns în această situație sunt multiple și complexe.

Fără a intra în foarte multe detalii, amintim o serie de probleme care afectează nu doar populația rromă, cât și alte grupuri care se confruntă cu sărăcia:

– lipsurile în ce privește echipamentul și infrastructura, precum și scăderea numărului de cadre didactice, probleme cu care se confruntă mai ales școlile din comunitățile rurale izolate;

– supraaglomerarea sălilor de clasă, în aceeași clasă fiind îngrămădiți copii de vârste diferite; – lipsa mijloacelor de transport în multe zone rurale sau costuri ridicate de transport;

– migrația părinților în alte țări;

– lipsa educației preșcolare formale;

– implicarea copiilor în muncile gospodărești sau agricole, chiar de la vârste foarte mici;

-segregarea. Deși cele mai multe dintre aceste probleme nu își vor găsi o rezolvare imediată, deoarece acest lucru presupune stabilirea unei strategii pe termen lung.

Discursurile de incitare la ură cuprind orice expresii publice care răspândesc, instigă, promovează sau justifică ura, discriminarea sau ostilitatea față de un anumit grup. Discursul de incitare la ură este periculos întrucât contribuie la un climat din ce în ce mai intolerant față de anumite grupuri. Atacurile verbale se pot transforma în atacuri fizice. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței205, discursul de incitare la ură trebuie înțeles ca o reprezentare, o promovare sau o incitare, sub orice formă, la denigrare, la ură sau la discreditarea unei persoane sau a unui grup de persoane, precum și ca orice hărțuire, insultă, încadrare în stereotipuri negative, stigmatizare sau amenințare cu privire la o astfel de persoană sau grup de persoane, și justificarea unor astfel de forme de exprimare. De asemenea, discursul de incitare la ură poate lua forma unui refuz public, a banalizării sau a justificării crimelor împotriva umanității sau a crimelor de război, precum și a glorificării persoanelor condamnate pentru comiterea unor astfel de crime.

Infracțiunile motivate de ură și discursurile de incitare la ură au același scop, și anume de a submina demnitatea și valoarea unei persoane care face parte dintrun anumit grup.

Spre deosebire însă de infracțiunile motivate de ură, discursurile de incitare la ură nu constituie întotdeauna o infracțiune. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, se află în curs de elaborare o jurisprudență a CEDO privind discursurile de incitare la ură, inclusiv discursurile de incitare la ură de pe internet, care își propune să asigure un echilibru între diferite drepturi: interzicerea discriminării, dreptul la viață privată și libertatea de exprimare.

Când observațiile utilizatorilor terți se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor amenințări directe la adresa integrității fizice a persoanelor, statele membre pot avea dreptul de a impune răspunderea pe portalurile de știri de pe internet dacă acestea nu iau măsuri de eliminare fără întârziere a observațiilor în mod clar ilegale, chiar și fără notificare din partea presupusei victime sau a părților terțe.

CEDO primește frecvent solicitări de a găsi un echilibru între drepturi concurente. Următoarele exemple sunt cazuri în care exprimarea opiniilor a fost considerată mai importantă decât necesitatea sancționării discursurilor de incitare la ură.

În temeiul dreptului internațional, articolul 20 din ICCPR prevede că orice propagandă pentru război și orice promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență sunt interzise prin lege.

În acest sens, Comitetul pentru drepturile omului a subliniat că interdicția prevăzută la articolul 20 alineatul (1) se extinde la toate formele de propagandă care amenință sau duc la un act de agresiune sau de încălcare a păcii care contravine Cartei Organizației Națiunilor Unite. Alineatul (2) interzice orice acțiune de promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență, indiferent dacă acțiunile respective de promovare sau propagandă au obiective interne sau externe față de statul în cauză214. Incitarea la genocid este o infracțiune în temeiul dreptului internațional, pasibilă de pedeapsă, chiar dacă actul în cauză nu era ilegal conform legislației locale la momentul și la locul respectiv. În celebra hotărâre împotriva lui Julius Streicher, Tribunalul Militar Internațional (IMT) din Nürnberg a susținut că „în discursurile și articolele sale, săptămână după săptămână, lună după lună, a infectat mințile poporului german cu virusul antisemitismului și l-a incitat la persecuție activă”215. IMT l-a găsit vinovat de crime împotriva umanității. Articolul III din Convenția ONU pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid prevede că actele de genocid, complicitatea la genocid, instigarea directă și publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid și complicitatea la genocid se pedepsesc. În 2003, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (ICTR) al ONU a condamnat trei foști directori de presă pentru faptul că au avut un rol esențial în campania mediatică de incitare a grupării etnice hutu la uciderea membrilor grupării entice tutsi în Rwanda în 1994.

Aceștia au fost condamnați pentru genocid, incitare directă și publică la genocid, conspirație la genocid, precum și exterminare și persecuție, care constituie crime împotriva umanității. Camera remarcă faptul că „discursul de incitare la ură este o formă discriminatorie de agresiune care distruge demnitatea celor care fac parte din grupul atacat. Acesta creează un statut inferior nu numai în ochii membrilor grupului, ci și în ochii altora care percep și tratează aceste persoane în mod mai puțin uman. Denigrarea unei persoane pe baza identității sale etnice sau a apartenenței la un alt grup în sine, precum și alte consecințe, poate cauza un prejudiciu ireversibil

Fenomenul discriminării

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte , elemente sau persoane, a stabili între ele o separație, o diferențiere plecându-se de la trăsăturile lor distinctive. În condițiile societății actuale, termenul de discriminare a căpătat o conotație negativă; el nu mai înseamnă pur și simplu a separa, deci a distinge în plan orizontal, ci a separa prin ierarhizare, prin operarea unei distincții pe verticală. Sensul cel mai frecvent al discriminării este acela de aplicare a unui tratament mai rău persoanei sau persoanelor identificate drept victime ale discriminării. Discriminarea poate acționa însă și în sens invers, prin aplicarea unui tratament mai favorabil anumitor persoane care devin astfel beneficiare ale discriminării în raport cu celelalte, considerate victime.

Putem defini discriminarea ca fiind orice act de excludere, deosebire, restricție sau preferință, fondat pe un criteriu neîntemeiat, care are ca scop sau ca efect neacordarea,

restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării anumitor drepturi recunoscute prin Constituție, legi, convenții sau tratate internaționale.[1]

Alinierea legislației românești cu normele comunitare în domeniul egalității de șanse și tratament s-a realizat prin adoptarea O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării este consacrat în art. 1 al O.G. nr.37/2000, aflându-se la baza garantării a numeroase drepturi:

– dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțial;

– dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

– drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

– drepturile civile, în special: dreptul la liberă circulație și la alegerea reședinței; dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; dreptul de a obține de a renunța la cetățenia română; dreptul de a se căsători și de a-și alege partenerul; dreptul de proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și de asociere; dreptul la petiționare;

– drepturile economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate; dreptul la locuință; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale; dreptul la educație și la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate la activități culturale și sportive;

– dreptul la acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

Persoanele care provin din medii diferite se confruntă adesea cu o discriminare multiplă, întrucât fiecare are o vârstă, un gen, o origine etnică, o orientare sexuală, un sistem de convingeri sau o religie; fiecare persoană are o anumită stare de sănătate sau poate dobândi un handicap. Niciun grup caracterizat de un anumit criteriu nu este omogen. Fiecare persoană are un model unic de caracteristici, care au un impact asupra relațiilor sale cu alte persoane și poate implica dominația anumitor persoane asupra altora. Este din ce în ce mai recunoscut faptul că abordarea discriminării din perspectiva unui singur criteriu nu reușește să acopere sau să abordeze în mod adecvat diferitele manifestări ale inegalității de tratament pe care cetățenii le pot întâmpina în viața de zi cu zi. Nu există o terminologie consacrată unică – „discriminare multiplă”, „discriminare cumulată”, „discriminare compusă”, „discriminare combinată” și „discriminare intersecțională” sunt utilizate adesea în mod interschimbabil, deși termenii au implicații ușor diferite. De cele mai multe ori, „discriminarea multiplă” se referă la discriminarea care are loc pe baza mai multor criterii care funcționează separat, în timp ce „discriminarea intersecțională” se referă la o situație în care mai multe criterii funcționează și interacționează simultan, astfel încât sunt inseparabile124 și generează tipuri specifice de discriminare.

În temeiul dreptului UE, singura mențiune a discriminării multiple în prezent130 poate fi găsită în considerentele Directivei privind egalitatea rasială (2000/43/CE) și ale Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/CE), în care se afirmă că „femeile sunt adesea victimele unei multiple discriminări”.

În mod similar articolului 14 din CEDO, articolul 21 din Carta UE conține o listă deschisă de criterii de discriminare. Extinderea criteriilor de discriminare este însă imposibilă în temeiul dreptului derivat al UE, întrucât criteriile prevăzute în directivele privind egalitatea sunt enumerate exhaustiv. CJUE a subliniat în mod repetat că nu este de competența sa să extindă aceste criterii131 și, până în prezent, nu a invocat articolul 20 sau 21 din Carta UE pentru a anula această poziție. Aceasta înseamnă că nu ar fi posibil să se creeze noi criterii pentru a reflecta situațiile specifice de discriminare cu care se confruntă anumite grupuri, de exemplu femeile de culoare. Altă posibilitate este de a combina criteriile din lista existentă, fără a constitui un nou subgrup. Această abordare are însă limitări, deoarece domeniul de aplicare al fiecărei directive este diferit. Este dificil de stabilit dacă domeniul de aplicare deschis al articolelor 20 și 21 ar permite o interpretare mai largă, întrucât CJUE nu a făcut încă trimitere la acestea în astfel de cazuri.

Astfel, în temeiul dreptului UE, deși discriminarea poate avea la bază mai multe criterii protejate, CJUE a considerat că nu poate exista o nouă categorie de discriminare constând în combinarea mai multor criterii dintre cele menționate. În dreptul internațional, caracterul intersecțional este recunoscut în mod oficial de Comitetul CEDAW drept concept pertinent pentru a înțelege sfera de aplicare a obligației statelor părți de a elimina discriminarea. Comitetul a afirmat că: „Statele părți trebuie să recunoască și să interzică din punct de vedere juridic astfel de forme de discriminare care se intersectează, precum și impactul negativ cumulat al acestora asupra femeilor în cauză.”