Noutăți

12 aug.
0

Inovația în antreprenoriatul social

Literatura antreprenoriatului social subliniază că operarea cu succes a misiunii sociale necesită o furnizare de bunuri și servicii inovativă. Prin urmare, indivizii și organizațiile care nu se angajează activ în furnizarea de servicii inovative la probleme sociale complexe nu ar intra în sfera antreprenoriatului social.

Astăzi mii de organizații „cleantech” and „greentech” abordează probleme ecologice, însă nu toate sunt exemple de antreprenoriat social.

In industria energiei solare, de exemplu, multe firme vând produse clasice în piețe deja clasice. Bornstein crede că, fără a le minimiza contribuția la soluționarea problemelor, este util să distingem întreprinderile convenționale de cele care inițiază produse noi, schimbă industrii sau construiesc piețe în contexte dificile.

O întreprindere este inovativă prin simplul fapt că rezistă pe piață, că este sustenabilă, ceea ce indică faptul că ea satisface unele nevoi. Nu este necesar ca o firmă să inventeze Iphone pentru a fi considerată inovativă și antreprenorială. Nu trebuie să operăm cu un concept maximal de inovație.

Cu acest sens minimal se operează și în teoria antreprenoriatului comercial. Este suficient ca o persoană să identifice, de exemplu, cererea pentru portocale în cutare localitate pentru a fi numit antreprenor. Nu este nevoie să vină pe piață cu un produs revoluționar – noutatea nu stă în produs, ci într-o nouă combinație a factorilor de producție (inclusiv a distribuției) și în cuplarea cererii cu oferta. În domeniul social, cine înființează un atelier care produce obiecte meșteșugărești pentru care există cerere, lucrate de persoane cu dizabilități, este un antreprenor în sensul deplin al termenului. Acesta a identificat nevoi care compun o cerere economică și îndeplinește simultan scopuri sociale: oferă un loc de muncă, integrând astfel aceste persoane cu dizabilități și obține din piață resurse. Aceasta nu înseamnă că produsul nu poate conține lucruri noi față de cele existente; cel puțin modalitatea de producție a acestuia este inovativă.

Produsul Grameen Bank se diferențiază prin anumite elemente de monitorizare de microcreditele obișnuite. Aceste credite nu erau rentabile. Nu doar că aveau un grad mai mare de risc pentru că se estima că săracii nu erau solvabili, dar aveau și costuri mari de monitorizare. De multe ori aceste costuri administrative depășeau dobânda sau chiarsuma împrumutată.

Cu alte cuvinte, nu treceau un test costuri-beneficii anticipate. Microcreditele erau estimate ca împrumuturi ineficiente.

Teoreticienii asociază antreprenoriatul cu ideea de oportunitate.

Antreprenorul social identifică oportunități noi de rezolvare a unor probleme sociale. Acesta este motivul pentru care este considerat creativ, inovativ. Însăși ideea antreprenoriatului social este inovativă în zona nonprofit. Profitul nu era bine receptat în zona asociațiilor și fundațiilor, a ONG-urilor în genere. Tradițional, crearea de valoare socială a fost văzută ca inconsistentă sau chiar opusă diametral maximizării profitului.

Antreprenoriatul social diversifică sursele de finanțare ale oranizațiilor nonprofit. Angajarea în schimburi comerciale reprezintă o inovație față de ONG-ul tradițional, finanțat în mod obișnuit prin donații și granturi. Acum resursele sunt obținute inclusiv prin producție și activități comerciale. În plus, în situația în care sunt angajate persoane marginalizate ori cu dizabilități, gradul de noutate crește și mai mult. În centrul antreprenoriatului, fie că este comercial sau social, stă noțiunea de recunoaștere a oportunităților. Oportunitatea este un set favorabil de circumstanțe de a face ceva, cum ar fi înființarea unei noi întreprinderi. Mulți autori văd recunoașterea oportunității ca pe o trăsătură cheie a antreprenoriatului.

Inovațiile întreprinderilor sociale pot apărea în oricare dintre etapele procesului și vor fi notate în cursul următoarelor secțiuni. Uneori, însă, ele se pot dovedi a fi de fapt riscuri, așa cum se va vedea.

 

Citește tot
12 aug.
0

GESTIUNEA CREŞTERII MICILOR AFACERI

Gradul şi ritmul de creştere al unei noi afaceri depind de factori legaţi de piaţă, factori legaţi de management şi factori legaţi de resurse.

Factorii legaţi de piaţă

Mărimea, caracteristicile şi puterea de cumpărare a pieţei ţintă. Dacă nişa de piaţă pe care a intrat o firmă este prin natura sa mică şi relativ stabilă este mai dificil să se obţină un ritm de creştere susţinut. Dacă însă produsul sau serviciul poate fi extins la scară regională sau naţională, firma are mai mari şanse de a avea un ritm de creştere ridicat

Natura concurenţei. Intrarea pe o piaţă dominată de marile companii nu reprezintă un impediment pentru creşterea firmei. Chiar şi o firmă mică, dacă este bine organizată, poate adesea realiza produsele sau serviciile sale la un preţ cu adevărat competitiv, în condiţiile menţinerii standardelor de calitate, deoarece aceasta nu are cheltuieli indirecte şi cu personalul de conducere atât de mari ca marile companii. În plus, intrarea într-o ramură de tradiţie cu un produs inovat pe o nişă de piaţă distinctă poate aduce un ritm de creştere ridicat.

 

Gradul de inovare a produsului. În anumite ramuri, precum cea a calculatoarelor, inovaţia este un lucru indispensabil, aşa că oferirea doar a unui produs inovat nu este suficientă. În ramurile cu un ritm de inovare ridicat, creşterea rapidă se poate asigura prin proiectarea şi producerea unui produs mai rapid decât concurenţii. Din 137 contra, într-o ramură stabilă, care oferă produse ce pot fi considerate mărfuri, intrarea cu un produs sau proces inovat va aduce un puternic avantaj competitiv.

 

Statutul drepturilor de proprietate intelectuală. Pentru o nouă afacere drepturile de proprietate intelectuală (patente, drepturi de autor, mărci comerciale şi secrete comerciale) pot constitui un avantaj competitiv, deoarece există o perioadă de timp de care se poate profita şi în care nimeni nu a copiat încă produsul. Bazarea doar pe aceste drepturi nu este însă înţeleaptă. De aceea, este necesară elaborarea unui plan de marketing care să asigure firmei o poziţie puternică pe piaţă, înainte ca cineva să încerce reproducerea produsului şi vinderea lui pe piaţă. Desigur, există şi calea acţionării în judecată, însă o firmă mică nu îşi permite să piardă timp şi bani în procese, atunci când doreşte să se extindă.

Volatilitatea ramurii. Unele ramuri sunt prin natura lor volatile şi, prin urmare, este dificil de previzionat cu acurateţe ceea ce se va întâmpla în viitor. În ramura telecomunicaţiilor, de exemplu, există oportunităţi deosebite de creştere, însă riscul eşecului este deosebit de ridicat din cauza volatilităţii ramurii.

Barierele de intrare. În unele ramuri este foarte dificil de intrat şi atins o cotă de piaţă care să poată aduce profit. Altele, prin costurile foarte mari pe care le presupun, sunt pur şi simplu prohibitive pentru firmele noi. În plus, în ramurile în care nu există bariere puternice, o firmă poate ridica propriile bariere, pentru a încetini pătrunderea firmelor concurente. Drepturile de proprietate intelectuală sunt unele dintre acestea.

 

Citește tot
09 aug.
0

Dezvoltarea întreprinderilor sociale de către organizațiile neguvernamentale din România

Societatea civilă a cunoscut o creștere rapidă în România în ultimii 20 de ani, fapt datorat schimbărilor economice, sociale și politice ce au avut loc în această perioadă. Libertatea de asociere dobândită după 1989, precum și fondurile externe disponibile, au creat premisele înființării și dezvoltării organizațiilor neguvernamentale (ONG-urile).

Zona în care activează cele mai multe ONG-uri este în mod cert zona furnizării de servicii sociale. Se estimează că 25% dintre organizaţiile înregistrate oferă servicii sociale. Acest lucru indică un angajament puternic al ONG-urilor în abordarea excluderii sociale, o problemă pregnantă la momentul actual,

Aderarea la Uniunea Europeană a adus schimbări în sectorul civil, date fiind priorităţile naţionale şi mediul de finanţare modificat. Astfel, pe de-o parte, a determinat diminuarea surselor de finanțare externe prin retragerea donatorilor tradiționali externi (organizații internaționale, programe de finanțare derulate prin ambasade etc.) din România. Acest fapt a creat necesitatea identificării unor noi surse de finanțare pentru multe dintre organizațiile societății civile. Iar, pe de altă parte, trecerea de la fondurile Phare la Fondurile Structurale a generat direcționarea fondurilor preponderent către modele de angajare în detrimentul serviciilor sociale. Astfel, s-au diminuat resursele financiare pentru anumite programe tradiționale ale ONG-urilor, însă s-au

creat oportunități pentru dezvoltarea întreprinderilor sociale, în principal ca model de integrare socioprofesională a grupurilor vulnerabile.

Experiența internațională confirmă potențialul pe care îl au întreprinderile sociale în promovarea incluziunii sociale. Pe de-o parte, acestea generează locuri de muncă pentru grupurile vulnerabile asigurând independența financiară a acestora și demonstrând valoarea lor economică și socială. Iar, pe de altă parte, ele contribuie la consolidarea sustenabilității financiare a ONG-urilor, creând premisele dezvoltării serviciilor sociale furnizate. Însă impactul întreprinderilor sociale trece dincolo de generarea de locuri de muncă pentru persoanele vulnerabile.

Dimensiunea antreprenorială, planificată, profesionistă și sustenabilă financiar prin care întreprinderea socială contribuie la rezolvarea de probleme sociale critice este cea care face, în cele din urmă, diferența între o întreprindere socială și un program social incluziv, o inițiativă aducătoare de venituri în ONG sau o altă strategie de autofinanțare.

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a cunoscut o efervescență deosebită în ceea ce privește conceptul de întreprindere socială, existând numeroase dezbateri publice pe această temă precum și numeroase inițiative de dezvoltare a unor astfel de structuri. Această tendință este susținută din fonduri europene prin Axa Prioritară 6 “Promovarea incluziunii sociale” ce vizează atragerea şi reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor confruntate cu riscul marginalizării şi excluziunii sociale, precum: persoanele cu dizabilităţi, populaţia rroma, tinerii peste 18 ani care părăsesc sistemul de stat de protecţie a copilului, femeile, familiile cu mai mult de doi copii, inclusiv cele monoparentale, persoanele care au suferit o condamnare, persoanele dependente de droguri, victimele violenţei domestice, persoanele fără locuinţă etc. Fondurile structurale UE joacă un rol important în creşterea conştientizării privind economia socială şi întreprinderile sociale, stimulând un număr mare de actori să se implice în activităţile de tip întreprindere socială.

Însă, uneori, conceptul poate fi cu ușurință distorsionat, mai ales când nu există un acord privind ceea ce este sau nu este o întreprindere socială. Întreprinderea socială încă poate fi considerată ca aflându-se în fază incipientă în ceea ce priveşte impactul asupra sectorului ONG, organizaţiilor şi sustenabilitatea generală.

Citește tot
09 aug.
0

Cum înțelegem scopul social?

Se pune întrebarea de ce este antreprenoriatul social social? Cel mai răspândit și intuitiv răspuns este că antreprenoriatul social este social pentru că are scopuri sociale. Problemele abordate de antreprenoriatul social sunt probleme sociale. Exemple de probleme sociale abordate de antreprenoriatul social sunt: sărăcia, șomajul, problemele legate de mediu, anumite probleme de sănătate, etc. Se poate cu ușurință observa că firmele, sau cel puțin o bună parte dintre ele, tind să acționeze în direcția rezolvării acestor probleme. Cea mai frecventă încercare de definire a întreprinderilor sociale este bazată pe diferențierea lor prin intermediul scopului social sau misiunii sociale pe care și-o asumă, în raport cu ceea ce se dorește a fi un tip generic de organizație pe care teoreticienii din domeniu îl denumesc „întreprinderea comercială” sau „întreprinderea capitalistă”.

În jurul acestei idei de bază, definițiile oferite variază prin diverse nuanțe sau grade. Potrivit unei definiţii a întreprinderii sociale aşa cum a fost propusă în Social Business Initiative a Comisiei Europene COM (2011): „o întreprindere socială este un operator în economia socială al cărui principal obiectiv este mai degrabă să aibǎ impact social decât să aducă profit proprietarilor sau acţionarilor”

Întreprinderea socială operează prin furnizarea de bunuri şi servicii pentru piaţă într-o manieră antreprenorială şi inovativă şi îşi utilizează profiturile în principal pentru a-şi atinge obiectivele sociale.

Este condusă în mod responsabil şi deschis şi, în special, implică angajaţii, consumatorii şi stakeholderii afectaţi de activităţile sale economice”.

Similar, OECD definește întreprinderile sociale ca orice activitate privată condusă în interes public organizată cu o strategie antreprenorială, însă al cărei scop nu este maximizarea profitului, ci atingerea anumitor scopuri economice și sociale și care are capacitatea de a aduce soluții inovative la problemele sociale ale excluziunii și șomajului.

Cele două definiții sintetizează cel mai bine întreaga clasă de definiții uzuale vehiculate de teoreticienii și practicienii economiei sociale.

Aceste definiții încearcă să fie cât mai moderate și mai echilibrate. Ele suferă de imprecizia inerentă încercării de a defini o organizație prin scopurile sale. Se observă că orice firmă care nu are ca scop maximizarea profitului se înscrie ușor în cuprinsul lor. Problema epistemologică cu acest tip de definiții, bazate pe scopuri, este referința inaccesibilă cunoașterii. Astfel, cuvintele „obiectiv” sau „scop‖ din aceste definiții se pot referi în același timp la una dintre cele trei referințe de mai jos, la mai multe sau la toate acestea. Obiectivul sau scopul social se poate afla .

În statutul sau în charta întreprinderii sociale. Această înțelegere a definiției, pe care o putem numi referința formală, nu ne asigură de realitatea urmăririi în practică a scopului sau obiectivului respectiv.

În mintea antreprenorului social – ceea ce putem numi referința psihologică. Multe definiții doresc să distingă caracterul altruist al antreprenorilor sociali și să se bazeze pe acesta în a diferenția întreprinderile sociale. În realitate, însă, sufletul unui om este schimbător și dificil de cunoscut.

În practică, adică în comportamentul trecut demonstrat, ceea ce se poate denumi referința economică sau praxeologică. Această referință este singura care are sens din punct de vedere economic și care se poate dovedi utilă. Demonstrația sa ar consta în existența unei serii rezonabil de lungi de rezultate sociale. Deși nu neapărat întotdeauna, această referință s-ar găsi deseori reflectată și în structura sau instituțiile interne ale organizației respective. Spre exemplu, ar exista departamente care se ocupă cu îndeplinirea misiunii sociale. Să notăm totodată că în acest fel nu putem cunoaște dacă o întreprindere este sau nu socială ab initio sau a priori, ci numai după un timp rezonabil (câțiva ani, probabil), în care ea să apuce să se stabilizeze și desfășoare.

În mod necesar, toate definițiile bazate pe scop trebuie să cadă într-una sau mai multe dintre aceste posibile înțelegeri ale „scopului social”. Cercetătorii domeniului sunt rareori expliciți în privința sensului în care înțeleg ei „scopul social”. Cel mai adesea, ei gonflează în același timp două sau toate cele trei posibile sensuri, lucru care se află la originea confuziei caracteristice discuțiilor și scrierilor de specialitate precum și a încercărilor de legiferare.

 

Citește tot
05 aug.
0

Conceptul de Economie Socială

Conceptul de business social (sau întreprindere socială), a fost îniţiat de profesorul Muhammad Yunus, născut în Chittagong, Bangladesh în 1940. Încă din anul 1983, acesta deţine funcţia de Managing Director la Grameen Bank, instituţie fondată de el însuşi, în scopul ajutorării populaţiei sărace din ţara sa natală. Aceste ajutoare constau în acordarea de microcredite fără garanţie şi fără documente cu putere legală. De la lansare şi până în prezent, banca a oferit credite unui număr de peste opt milioane de sărmani din Bangladesh. Profesorul Yunus a fost şi laureat cu premiul Nobel pentru Pace în 2006, pentru sistemul de microcredite acordate populaţiei sărace de această bancă. Politica dusă s-a materializat în construirea de locuinţe şi şcoli, dezvoltarea comunităţilor rurale sărace şi a infrastructurii de comunicaţii a ţării. În prezent, conceptul de întreprindere socială s-a extins în peste 40 de ţări şi implică diferite forme de colaborare între fundaţii private, instituţii financiare şi diferite ministere. Acest concept, deşi vehiculat tot mai des în străinătate, în România este încă puţin cunoscut. În plus, pentru multe ONG-uri, pătrunderea pe piaţa “profiturilor” este un teritoriu necunoscut. De aceea ele au nevoie de dezvoltarea capacităţii interne, de evaluare şi management al riscurilor, atât legate de organizaţie, cât şi de piaţă. Totuşi, antreprenoriatul social şi economia socială încearcă să prindă contur şi în România.

ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale – 72% din furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii neguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii sociale şi şi-ar putea dezvolta întreprinderi sociale generatoare de profit, mai ales că cererea pe piaţă pentru acest tip de activităţi este foarte mare. O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor constante de finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau granturi publice determină concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen scurt, ducând astfel la instabilităţi în cadrul oragnizaţiilor, care devin oarecum vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor sociale, care sunt adevaratul scop al funcţionării acestora. O soluţie (nu întotdeauna la îndemâna ONG-urilor) pentru diversificarea surselor de finanţare este aceea a înfiinţării de întreprinderi sociale, care prin vânzarea de produse sau servicii generează resurse. Întreprinderile sociale îşi propun integrarea sau reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor provenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile, prin înfiinţarea unor firme bazate nu atât pe profit, cât pe dezvoltarea de abilităţi şi recompensarea angajaţilor din profitul scos de acestea.

Grupurile ţintă sunt formate din persoane care aparţin grupurilor vulnerabile: persoane care se află în şomaj de lungă durată, persoane cu venituri mici, persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale, persoane aparţinând grupurilor etnice minoritare, persoane fără educaţie sau pregatire profesională, femei, persoane dependente de alcool sau droguri, victime ale violenţei în familie, persoane afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială, imigranţi, refugiaţi, persoane care trăiesc din venitul minim garantat, persoane care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale traficului de persoane şi persoane afectate de boli ocupaţionale. Astfel de structuri sociale au ca scop scoaterea indivizilor dezavantajaţi din zona de asistenţă sau protecţie socială, din izolarea impusă de societate şi să-i (re)integreze pe piaţa muncii, să îi ajute să obţină beneficii economice dezvoltându-şi abilităţile şi să le ofere o stabilitate socială.

ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale – 72% din furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii neguvernamentale. Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii sociale şi şi-ar putea dezvolta întreprinderi sociale generatoare de profit, mai ales că cererea pe piaţă pentru acest tip de activităţi este foarte mare. O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor constante de finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau granturi publice determină concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen scurt, ducând astfel la instabilităţi în cadrul oragnizaţiilor, care devin oarecum vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor sociale, care sunt adevaratul scop al funcţionării acestora. O soluţie (nu întotdeauna la îndemâna ONG-urilor) pentru diversificarea surselor de finanţare este aceea a înfiinţării de întreprinderi sociale, care prin vânzarea de produse sau servicii generează resurse. Întreprinderile sociale îşi propun integrarea sau reintegrarea pe piaţa muncii a persoanelor provenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile, prin înfiinţarea unor firme bazate nu atât pe profit, cât pe dezvoltarea de abilităţi şi recompensarea angajaţilor din profitul scos de acestea.

Grupurile ţintă sunt formate din persoane care aparţin grupurilor vulnerabile: persoane care se află în şomaj de lungă durată, persoane cu venituri mici, persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, persoane provenind din familii numeroase sau monoparentale, persoane aparţinând grupurilor etnice minoritare, persoane fără educaţie sau pregatire profesională, femei, persoane dependente de alcool sau droguri, victime ale violenţei în familie, persoane afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială, imigranţi, refugiaţi, persoane care trăiesc din venitul minim garantat, persoane care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale traficului de persoane şi persoane afectate de boli ocupaţionale. Astfel de structuri sociale au ca scop scoaterea indivizilor dezavantajaţi din zona de asistenţă sau protecţie socială, din izolarea impusă de societate şi să-i (re)integreze pe piaţa muncii, să îi ajute să obţină beneficii economice dezvoltându-şi abilităţile şi să le ofere o stabilitate socială.

Citește tot
05 aug.
0

CELE TREI SECTOARE ALE ANTREPRENORIATULUI SOCIAL

Antreprenoriatul social este plasat de Leadbeater  între cele trei sectoare ale societăţii, sectorul public, sectorul privat şi sectorul nonprofit, prin propunerile pe care le adresează celor trei sectoare:

– adoptarea în sectorul public a experienţelor din mediul de afaceri

– afaceri declarate sociale sau afaceri centrate pe scopuri sociale

-adoptarea de către sectorul voluntar sau non-profit de abordări antreprenoriale

Ca formă organizaţională a procesului de antreprenoriat social este identificată întreprinderea socială. Acest tip de organizaţie este considerat un instrument eficient de combatere a excluziunii sociale, prin producţia de bunuri şi servicii şi implicarea tuturor actorilor interesaţi, cum ar fi voluntari, angajaţi, beneficiari, reprezentanţi ai organismelor publice şi private9 . Întreprinderea socială devine tot mai vizibilă pe plan internaţional, fiind recunoscută prin misiunea şi obiectivele sale sociale şi prin finalitatea acţiunilor cu impact social major.

Se poate menţiona ca exemplu modelul propus de Muhammad Yunus, de crearea a Băncii Grameen în Bangladesh. Modelul de afacere socială a fost iniţiat ca un proiect menit a ridica nivelul de trai ai femeilor şi familiilor acestora din regiune. Impactul social înregistrat asupra populaţiei din regiune a făcut din Banca Grameen un model de succes la nivel internaţional: 8 milioane de debitori, dintre care 97% sunt femei, 100.000 cerşetori implicaţi în programul băncii specific acestui grup defavorizat, 50.000 de studenţi beneficiari ai programelor de creditare pentru studii.10 Literatura de specialitate vine în a susţine importanţa întreprinderii sociale în dezvoltarea economică şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

În viziunea lui Schumpeter, antreprenorii sunt consideraţi responsabili de introducerea schimbărilor prin cel puţin una dintre modalităţile următoare: introducerea unui nou tip de produse sau a unor noi standarde de calitate; introducerea unei noi metode de producţie; deschiderea unei noi pieţe; achiziţionarea unei noi surse de materie primă sau reorganizarea unui sector de activitate.

Conceptul de întreprindere socială a fost asociat şi cu alte modele emergente, precum cele ale organizaţiilor non-profit, organizaţiilor sectorului public, economiei sociale, responsabilităţii sociale corporatise sau dezvoltării durabile.

Valorile economice, sociale şi politice ale întreprinderilor sociale sunt reflectate în interesul crescut din aria elaborării de politice publice. În plus, pe lângă dezvoltarea de politici publice, au crescut şi investiţiile publice în sprijinirea şi promovarea modelelor de întreprinderi sociale. Deşi este dificil a determina şi măsura cu exactitate contribuţiile economice şi sociale la nivel internaţional, se poate spune că există o înţelegere comună că întreprinderea socială reprezintă un domeniu în continuă creştere.

 

Citește tot
05 aug.
0

Abordarea Uniunii Europene asupra întreprinderii sociale

Economia socială vizează cooperativele, societăţile mutuale, asociaţiile, fundaţiile şi întreprinderile sociale prin furnizarea de bunuri şi servicii de-a lungul Europei şi prin generarea de milioane de locuri de muncă. Uniunea Europeană recunoaşte potenţialul întreprinderii sociale de a introduce soluţii inovative pentru incluziune şi coeziune socială, crearea de locuri de muncă, creştere şi promovarea cetăţeniei active, contribuind astfel la implementarea Strategiei Europa 2020 „Europa 2020:

Iniţiativă pentru asigurarea unei creşteri inteligente, sustenabile şi favorabile incluziunii” şi la misiunea Actului privind Piaţa Unică “o economie socială de piaţă foarte competitivă”.

Pentru a identifica sprijinul acordat de instituţiile europene în dezvoltarea întreprinderilor sociale prin elaborarea şi implementarea politicilor specifice, se propun următoarele direcţii de analiză

1) cadrul legislativ specific întreprinderilor sociale

2) cadrul instituţional care localizează întreprinderea socială în interiorul reţelei instituţiilor europene şi 3) acordarea de sprijin financiar în vederea iniţierii şi dezvoltării proiectelor de întreprindere socială la nivelul statelor membre.

Sursele de informare în vederea realizării acestui demers sunt documente şi informaţii publice de specialitate ale instituţiilor europene, în special documentele Comisiei Europeane.

În anul 2011, Comisia Europeană a reglementat principalele preocupări ale economiei sociale de piaţă şi formele sale de organizare prin Actul I privind Piaţa Unică (Aprilie) şi Iniţiativa pentru Antreprenoriat Social (Octombrie), iar în anul 2012 prin Actul II privind Piaţa Unică (Octombrie). Actul privind Piaţa Unică I (Single Market Act I) prevedea că principala acţiune pentru dezvoltarea antreprenoriatului social este elaborarea cadrului european normativ pentru facilitarea dezvoltării fondurilor de investiţii sociale, care va putea intensifica impactul iniţiativelor naţionale prin deschiderea oportunităţilor pieţei unice către acestea (acces la oportunităţi de investiţie şi pentru investitori din toate statele membre).

Actul privind Piaţa Unică II (Single Market Act II) asociază antreprenoriatul social coeziunii sociale (Key-action 12), iar Comisia Europeană (2012) atrage atenţia asupra celei mai importante problematici a antreprenoriatului social – necesitatea de a dezvolta instrumente pentru a spori încrederea şi vizibilitatea întreprinderilor sociale.

În momentul de faţă, documentele şi programele strategice sunt reprezentate de Iniţiativa de Antreprenoriat Social (2011), Programului Uniunii Europene pentru schimbări sociale şi inovare socială (2011), Programului Uniunii Europene de Ocupare a Forţei de Muncă şi Inovare Socială (2013), Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului privind fondurile europene de antreprenoriat social (2013).

Pornind de la contextul pieţei unice şi abordarea de economie socială, elaborarea, dezvoltarea şi implementarea de programe de susţinere instituţională şi financiară în domeniul antreprenoriatului social, ţinta vizată este crearea celor mai bune condiţii pentru ca întreprinderea socială să îşi atingă misiunea de a reprezenta un actor important în implementarea Strategiei Europa 2020.

Citește tot
21 iun.
0

Rasa, etnia, culoarea și apartenența la o minoritate națională

În temeiul dreptului UE, deși Directiva privind egalitatea rasială exclude „cetățenia” din conceptul de rasă sau origine etnică, CJUE a interpretat conceptul de origine etnică în conformitate cu articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului ca „provenind din ideea unor grupuri societale definite în special pe bază de cetățenie, convingere religioasă, limbă, origini și contexte culturale și tradiționale comune”

În afară de excluderea în mod expres a cetățeniei, Directiva privind egalitatea rasială (2000/43/CE) nu conține ea însăși o definiție a „originii rasiale sau etnice”. Există o serie de alte instrumente, care oferă orientări privind modul în care ar trebui înțelese rasa și originea etnică. Nici „culoarea”, nici apartenența la o minoritate națională nu sunt enumerate în mod expres în Directiva privind egalitatea rasială, dar sunt enumerate drept criterii separate în temeiul Convenției europene a drepturilor omului. Acești termeni par să fie indisociabili de rasă și/ sau origine etnică și vor fi luați în considerare ca atare în această secțiune. Decizia-cadru a Consiliului UE privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal definește rasismul și xenofobia ca incluzând violența și ura îndreptate împotriva unor grupuri definite pe criterii de „rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică”.

Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) din cadrul Consiliului Europei a adoptat, de asemenea, o abordare vastă a definirii „discriminării rasiale”, care include criteriile de „rasă, culoare, limbă, religie, cetățenie sau origine națională sau etnică”

În mod similar, articolul 1 din Convenția ONU privind eliminarea discriminării rasiale din 1966 (la care sunt parte toate statele membre ale Uniunii Europene și ale Consiliului Europei) definește discriminarea rasială ca incluzând criteriile de „rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică”

. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, care răspunde de interpretarea și monitorizarea respectării tratatului, a afirmat în continuare că, în cazul în care nu există o justificare în sens contrar, stabilirea apartenenței unei persoane la un anumit grup rasial sau etnic „trebuie […] să se bazeze pe autoidentificarea persoanei în cauză”

Acest lucru împiedică statul să excludă de la protecție orice grupuri etnice pe care nu le recunoaște. Deși dreptul UE nu enumeră în mod expres limba, culoarea sau descendența drept criterii protejate, acest lucru nu înseamnă că aceste caracteristici nu ar putea fi protejate ca făcând parte din rasă sau originea etnică, în măsura în care limba, culoarea și descendența sunt asociate intrinsec rasei și originii etnice. De asemenea, s-ar părea că, în măsura în care factorii care intră în componența cetățeniei sunt relevanți și pentru rasă și originea etnică, acest criteriu poate, în circumstanțele potrivite, să intre și el sub incidența acestor criterii.

Religia este protejată în mod expres ca un criteriu separat în temeiul Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/ CE). Cu toate acestea, o presupusă victimă a discriminării religioase poate avea un anumit interes în asocierea religiei cu criteriul rasei, întrucât, în condițiile actualei legislații a UE, protecția împotriva discriminării rasiale este mai largă ca sferă de aplicare decât protecția împotriva discriminării religioase: Directiva privind egalitatea rasială se referă la domeniul încadrării în muncă, dar și la accesul la bunuri și servicii, în timp ce Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă nu se referă decât la domeniul încadrării în muncă. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, cetățenia sau „originea națională” sunt enumerate drept criterii separate. Jurisprudența discutată în cele ce urmează arată că cetățenia poate fi înțeleasă ca un element constitutiv al originii etnice. În explicarea conceptelor de rasă și origine etnică, CEDO a susținut că limba, religia, cetățenia și cultura pot fi indisociabile de rasă.

În cauza Timishev împotriva Rusiei, unui reclamant de origine cecenă nu i s-a permis să treacă printrun punct de control, deoarece gardienii primiseră instrucțiuni să refuze intrarea persoanelor de origine cecenă. CEDO a oferit următoarea explicație:

„Originea etnică și rasa sunt concepte care se înrudesc și se suprapun. Dacă noțiunea de rasă își are originea în ideea de clasificare biologică a ființelor umane în subspecii în funcție de caracteristici morfologice precum culoarea pielii sau trăsăturile feței, originea etnică rezultă din ideea grupurilor societale definite pe bază de cetățenie, afiliere tribală, religie, limbă sau origini și contexte culturale și tradiționale comune”

CEDO a fost extrem de strictă în ceea ce privește discriminarea pe motive de rasă sau origine etnică, declarând: „[…] nicio diferențiere de tratament bazată exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe originea etnică a unei persoane nu poate fi justificată în mod obiectiv într-o societate contemporană democratică construită pe principiul pluralismului și al respectării diferitelor culturi”

Cu toate acestea, uneori poate fi dificil de identificat criteriul de discriminare relevant, întrucât aceleași fapte pot fi privite din două perspective diferite. În funcție de măsura în care originea etnică constituie sau nu motivul pentru tratamentul diferențiat, concluzia poate fi diferită.

Citește tot
19 iun.
0

Hărțuirea și instigarea la discriminare

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Directivele privind egalitatea de gen prevăd hărțuirea sexuală ca un tip specific de discriminare, în care comportamentul indezirabil „verbal, nonverbal sau fizic” este de natură „sexuală”. Un studiu realizat de FRA la nivelul UE privind violența de gen împotriva femeilor arată că 75 % din femeile care desfășoară profesii calificate sau cu rol în conducerea superioară au fost victime ale hărțuirii sexuale și o femeie din 10 s-a confruntat cu urmărirea în scop de hărțuirie sau cu hărțuirea sexuală prin intermediul noilor tehnologii. În conformitate cu definiția hărțuirii, nu este nevoie de un termen de comparație pentru a demonstra un astfel de comportament. Acest lucru reflectă, în esență, faptul că hărțuirea în sine este greșită din cauza formei pe care o îmbracă (abuz verbal, nonverbal sau fizic) și a efectului potențial pe care l-ar putea avea (încălcarea demnității umane). Chestiunile de fapt referitoare la existența sau inexistența a unei conduite care constituie hărțuire sunt stabilite, de regulă, la nivel național, înainte de sesizarea CJUE. Prin urmare, cauzele următoare se bazează pe competența națională.

De asemenea, toate directivele privind nediscriminarea prevăd că „instigarea la discriminare” este considerată „discriminare”. Niciuna dintre directive nu prevede însă o definiție a termenului. Pentru a avea un rol important în combaterea practicilor discriminatorii, dispozițiile nu trebuie să se limiteze doar la gestionarea unor instrucțiuni obligatorii prin natura lor, ci să se extindă și la situații în care există o preferință exprimată sau o încurajare de a trata persoanele mai puțin favorabil pe baza unuia dintre criteriile protejate. Acesta este un domeniu care poate evolua prin jurisprudența instanțelor.

Actele de hărțuire și actele de instigare la discriminare, pe lângă faptul că reprezintă o discriminare, pot intra sub incidența dreptului penal național, în special dacă sunt legate de rasă sau de etnie.

 

Citește tot
19 iun.
0

Efecte asociate discriminarii

Discriminarea poate avea un impact negativ semnificativ asupra victimelor vizând starea socială şi economică, bunăstarea şi sănătatea. Experienţele privind actele de discriminare au dus la concluzia că acestea pot fi asociate la nivel individual, prin prisma efectelor, cu simptome legate de stres şi depresie. Discriminarea nu are un efect ameninţător doar asupra victimelor, ci şi asupra întregii societăţi în general, ducând la disfuncționalități economice, la denaturarea concurenţei între firme şi la subminarea coeziunii sociale. Oamenii care au experienţa umilitoare a discriminării sunt afectaţi într-o multitudine de forme şi, de regulă, nu doresc să abordeze aceste probleme în public. Chiar dacă pentru unele persoane discriminarea a devenit o experienţa de zi cu zi, ele nu sunt dispuse să ia unele măsuri, cum ar fi de exemplu să depună plângeri la organismele statului. Faptul că victimele discriminării nu sunt dispuse să acţioneze în justiţie nu înseamnă că experienţa lor nu le va afecta comportamentul. Un comportament tipic de răspuns la diferite forme de discriminare constă în adoptarea unei strategii de evitare prin care persoana în cauză încearcă, cu buna ştiinţă sau nu, să evite situaţiile în care ar putea exista riscul de a fi discriminaţi.

Efectele negative ale discriminării:

– la nivel individual: performanțe scăzute, lipsa motivației, satisfacție profesională scăzută, neimplicare, sentimente de vinovăție, diminuarea încrederii în sine, neintegrarea în grupuri;

– la nivelul grupului: comunicare deficitară și individualism; apariția situațiilor conflictuale, încurajarea stereotipurilor; competiție neproductivă, productivitate/eficientă diminuată, slabă dezvoltare și/sau nematurizarea grupului;

-la nivelul comunității: neintegrarea școlară/profesională a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor de etnie rroma etc., menținerea atitudinilor discriminatorii și a stigmatizării.

 

Citește tot
12369