Noutăți

18 iun.
0

Formele discriminării

 

Oamenii au tendința să împartă tot ce îi înconjoară în categorii, indiferent că este vorba despre obiecte sau despre persoane. În funcție de câteva atribute care îi diferențiază, precum aspectul fizic (culoarea pielii, aspectul feței), cultura, zona geografică din care provin, religia, limba sau naționalitatea, oamenii au fost împărțiți din cele mai vechi timpuri în grupuri distincte sau rase. După cum vedem, această împărțire este făcută mai ales pe baza unor atribute care nu au de-a face cu personalitatea sau cu inteligența individului. Cu toate astea, există oameni care consideră că trăsăturile pe care le au în comun membrii aceleiași rase pot face grupul mai bun sau mai rău decât alte grupuri. Rasismul se referă la opinii, practici și acțiuni derivate din credința că oamenii pot fi împărțiți în grupuri biologice distincte (rase) și că membrii aceleiași rase au în comun o serie de atribute care pot face grupul, per ansamblu, mai mult sau mai puțin dezirabil, inferior sau superior. Definiția rasismului a stârnit o serie de controverse, din mai multe motive. Unele definiții caracterizează drept rasistă orice afirmație bazată pe prezumția că actele comportamentale ale unui individ sunt influențate de grupul rasial din care acesta face parte, chiar dacă afirmația respectivă nu are o conotație negativă sau peiorativă. Alte definiții limitează termenul doar la formele maligne ale discriminării. Deoarece nu există un consens cu privire la ceea ce înseamnă „rasă“, unele definiții ale rasismului includ și credințe și comportamente discriminatorii bazate pe stereotipurile culturale, naționale, etnice sau religioase. De exemplu, Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială pune semnul de egalitate între discriminarea rasială și discriminarea etnică. În prezenta Convenție, expresia „discriminare rasială“ are în vedere orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vietii publice. (Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 21 decembrie 1965) În funcție de nivelul la care se manifestă, putem vorbi despre rasism individual, instituțional sau cultural. Rasismul individual se referă la asumarea și exprimarea atitudinilor, valorilor și credințelor personale despre superioritatea propriei rase, etnii sau culturi. Rasismul instituțional se referă la discriminarea rasială făcută în cadrul guvernelor, corporațiilor, organizațiilor religioase, instituțiilor de învățământ sau a altor 24 organizații care au puterea de a influența viața unui număr mare de oameni, prin adoptarea de practici și legi care cauzează sistematic inegalități rasiale în societate, organizații sau instituții. Rasismul cultural cuprinde tradițiile, obiceiurile, valorile și normele de comportament social ce promovează propria cultură ca normă și standard în societate. În funcție de forma de manifestare, putem vorbi despre rasism vizibil (ușor detectabil, presupune acțiuni discriminatorii evidente) și despre rasism ascuns (mai subtil, mai frecvent și mai ușor de negat decât rasismul vizibil). În România, unul dintre grupurile cele mai afectate de discriminare rasială (inclusiv în mediul școlar), îl reprezintă populația de etnie rromă. Motivele pentru care rromii reprezintă un grup vulnerabil sunt numeroase. Statisticile tind să confirme aceasta viziune:

– unul din cinci copii rromi nu merge la școală, motivul cel mai des invocat fiind lipsa resurselor financiare;

-25% dintre adulții rromi de peste 16 ani declară că nu știu să scrie și nici să citească, rata analfabetismului în rândul femeilor fiind mai mare decât în rândul bărbaților;

-23% dintre rromi nu au absolvit nicio școală, 26% au terminat primele patru clase și 34% doar gimnaziul; numai 16% au absolvit învătământul liceal, iar 1% au studii superioare. Desigur, cauzele pentru care s-a ajuns în această situație sunt multiple și complexe.

Fără a intra în foarte multe detalii, amintim o serie de probleme care afectează nu doar populația rromă, cât și alte grupuri care se confruntă cu sărăcia:

– lipsurile în ce privește echipamentul și infrastructura, precum și scăderea numărului de cadre didactice, probleme cu care se confruntă mai ales școlile din comunitățile rurale izolate;

– supraaglomerarea sălilor de clasă, în aceeași clasă fiind îngrămădiți copii de vârste diferite; – lipsa mijloacelor de transport în multe zone rurale sau costuri ridicate de transport;

– migrația părinților în alte țări;

– lipsa educației preșcolare formale;

– implicarea copiilor în muncile gospodărești sau agricole, chiar de la vârste foarte mici;

-segregarea. Deși cele mai multe dintre aceste probleme nu își vor găsi o rezolvare imediată, deoarece acest lucru presupune stabilirea unei strategii pe termen lung.

Citește tot
18 iun.
0

Discursuri de incitare la ură

Discursurile de incitare la ură cuprind orice expresii publice care răspândesc, instigă, promovează sau justifică ura, discriminarea sau ostilitatea față de un anumit grup. Discursul de incitare la ură este periculos întrucât contribuie la un climat din ce în ce mai intolerant față de anumite grupuri. Atacurile verbale se pot transforma în atacuri fizice. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței205, discursul de incitare la ură trebuie înțeles ca o reprezentare, o promovare sau o incitare, sub orice formă, la denigrare, la ură sau la discreditarea unei persoane sau a unui grup de persoane, precum și ca orice hărțuire, insultă, încadrare în stereotipuri negative, stigmatizare sau amenințare cu privire la o astfel de persoană sau grup de persoane, și justificarea unor astfel de forme de exprimare. De asemenea, discursul de incitare la ură poate lua forma unui refuz public, a banalizării sau a justificării crimelor împotriva umanității sau a crimelor de război, precum și a glorificării persoanelor condamnate pentru comiterea unor astfel de crime.

Infracțiunile motivate de ură și discursurile de incitare la ură au același scop, și anume de a submina demnitatea și valoarea unei persoane care face parte dintrun anumit grup.

Spre deosebire însă de infracțiunile motivate de ură, discursurile de incitare la ură nu constituie întotdeauna o infracțiune. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, se află în curs de elaborare o jurisprudență a CEDO privind discursurile de incitare la ură, inclusiv discursurile de incitare la ură de pe internet, care își propune să asigure un echilibru între diferite drepturi: interzicerea discriminării, dreptul la viață privată și libertatea de exprimare.

Când observațiile utilizatorilor terți se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor amenințări directe la adresa integrității fizice a persoanelor, statele membre pot avea dreptul de a impune răspunderea pe portalurile de știri de pe internet dacă acestea nu iau măsuri de eliminare fără întârziere a observațiilor în mod clar ilegale, chiar și fără notificare din partea presupusei victime sau a părților terțe.

CEDO primește frecvent solicitări de a găsi un echilibru între drepturi concurente. Următoarele exemple sunt cazuri în care exprimarea opiniilor a fost considerată mai importantă decât necesitatea sancționării discursurilor de incitare la ură.

În temeiul dreptului internațional, articolul 20 din ICCPR prevede că orice propagandă pentru război și orice promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență sunt interzise prin lege.

 

 

În acest sens, Comitetul pentru drepturile omului a subliniat că interdicția prevăzută la articolul 20 alineatul (1) se extinde la toate formele de propagandă care amenință sau duc la un act de agresiune sau de încălcare a păcii care contravine Cartei Organizației Națiunilor Unite. Alineatul (2) interzice orice acțiune de promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență, indiferent dacă acțiunile respective de promovare sau propagandă au obiective interne sau externe față de statul în cauză214. Incitarea la genocid este o infracțiune în temeiul dreptului internațional, pasibilă de pedeapsă, chiar dacă actul în cauză nu era ilegal conform legislației locale la momentul și la locul respectiv. În celebra hotărâre împotriva lui Julius Streicher, Tribunalul Militar Internațional (IMT) din Nürnberg a susținut că „în discursurile și articolele sale, săptămână după săptămână, lună după lună, a infectat mințile poporului german cu virusul antisemitismului și l-a incitat la persecuție activă”215. IMT l-a găsit vinovat de crime împotriva umanității. Articolul III din Convenția ONU pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid prevede că actele de genocid, complicitatea la genocid, instigarea directă și publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid și complicitatea la genocid se pedepsesc. În 2003, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (ICTR) al ONU a condamnat trei foști directori de presă pentru faptul că au avut un rol esențial în campania mediatică de incitare a grupării etnice hutu la uciderea membrilor grupării entice tutsi în Rwanda în 1994.

 

Aceștia au fost condamnați pentru genocid, incitare directă și publică la genocid, conspirație la genocid, precum și exterminare și persecuție, care constituie crime împotriva umanității. Camera remarcă faptul că „discursul de incitare la ură este o formă discriminatorie de agresiune care distruge demnitatea celor care fac parte din grupul atacat. Acesta creează un statut inferior nu numai în ochii membrilor grupului, ci și în ochii altora care percep și tratează aceste persoane în mod mai puțin uman. Denigrarea unei persoane pe baza identității sale etnice sau a apartenenței la un alt grup în sine, precum și alte consecințe, poate cauza un prejudiciu ireversibil

Citește tot
16 iun.
0

Fenomenul discriminării

 

Fenomenul discriminării

 

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte , elemente sau persoane, a stabili între ele o separație, o diferențiere plecându-se de la trăsăturile lor distinctive. În condițiile societății actuale, termenul de discriminare a căpătat o conotație negativă; el nu mai înseamnă pur și simplu a separa, deci a distinge în plan orizontal, ci a separa prin ierarhizare, prin operarea unei distincții pe verticală. Sensul cel mai frecvent al discriminării este acela de aplicare a unui tratament mai rău persoanei sau persoanelor identificate drept victime ale discriminării. Discriminarea poate acționa însă și în sens invers, prin aplicarea unui tratament mai favorabil anumitor persoane care devin astfel beneficiare ale discriminării în raport cu celelalte, considerate victime.

Putem defini discriminarea ca fiind orice act de excludere, deosebire, restricție sau preferință, fondat pe un criteriu neîntemeiat, care are ca scop sau ca efect neacordarea,

restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării anumitor drepturi recunoscute prin Constituție, legi, convenții sau tratate internaționale.[1]

Alinierea legislației românești cu normele comunitare în domeniul egalității de șanse și tratament s-a realizat prin adoptarea O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării este consacrat în art. 1 al O.G. nr.37/2000, aflându-se la baza garantării a numeroase drepturi:

– dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțial;

– dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

– drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

– drepturile civile, în special: dreptul la liberă circulație și la alegerea reședinței; dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; dreptul de a obține de a renunța la cetățenia română; dreptul de a se căsători și de a-și alege partenerul; dreptul de proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și de asociere; dreptul la petiționare;

– drepturile economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate; dreptul la locuință; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale; dreptul la educație și la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate la activități culturale și sportive;

– dreptul la acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

 

Citește tot
16 iun.
0

Discriminarea multiplă și intersecțională

 

Persoanele care provin din medii diferite se confruntă adesea cu o discriminare multiplă, întrucât fiecare are o vârstă, un gen, o origine etnică, o orientare sexuală, un sistem de convingeri sau o religie; fiecare persoană are o anumită stare de sănătate sau poate dobândi un handicap. Niciun grup caracterizat de un anumit criteriu nu este omogen. Fiecare persoană are un model unic de caracteristici, care au un impact asupra relațiilor sale cu alte persoane și poate implica dominația anumitor persoane asupra altora. Este din ce în ce mai recunoscut faptul că abordarea discriminării din perspectiva unui singur criteriu nu reușește să acopere sau să abordeze în mod adecvat diferitele manifestări ale inegalității de tratament pe care cetățenii le pot întâmpina în viața de zi cu zi. Nu există o terminologie consacrată unică – „discriminare multiplă”, „discriminare cumulată”, „discriminare compusă”, „discriminare combinată” și „discriminare intersecțională” sunt utilizate adesea în mod interschimbabil, deși termenii au implicații ușor diferite. De cele mai multe ori, „discriminarea multiplă” se referă la discriminarea care are loc pe baza mai multor criterii care funcționează separat, în timp ce „discriminarea intersecțională” se referă la o situație în care mai multe criterii funcționează și interacționează simultan, astfel încât sunt inseparabile124 și generează tipuri specifice de discriminare.

În temeiul dreptului UE, singura mențiune a discriminării multiple în prezent130 poate fi găsită în considerentele Directivei privind egalitatea rasială (2000/43/CE) și ale Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/CE), în care se afirmă că „femeile sunt adesea victimele unei multiple discriminări”.

 

 

În mod similar articolului 14 din CEDO, articolul 21 din Carta UE conține o listă deschisă de criterii de discriminare. Extinderea criteriilor de discriminare este însă imposibilă în temeiul dreptului derivat al UE, întrucât criteriile prevăzute în directivele privind egalitatea sunt enumerate exhaustiv. CJUE a subliniat în mod repetat că nu este de competența sa să extindă aceste criterii131 și, până în prezent, nu a invocat articolul 20 sau 21 din Carta UE pentru a anula această poziție. Aceasta înseamnă că nu ar fi posibil să se creeze noi criterii pentru a reflecta situațiile specifice de discriminare cu care se confruntă anumite grupuri, de exemplu femeile de culoare. Altă posibilitate este de a combina criteriile din lista existentă, fără a constitui un nou subgrup. Această abordare are însă limitări, deoarece domeniul de aplicare al fiecărei directive este diferit. Este dificil de stabilit dacă domeniul de aplicare deschis al articolelor 20 și 21 ar permite o interpretare mai largă, întrucât CJUE nu a făcut încă trimitere la acestea în astfel de cazuri.

Astfel, în temeiul dreptului UE, deși discriminarea poate avea la bază mai multe criterii protejate, CJUE a considerat că nu poate exista o nouă categorie de discriminare constând în combinarea mai multor criterii dintre cele menționate. În dreptul internațional, caracterul intersecțional este recunoscut în mod oficial de Comitetul CEDAW drept concept pertinent pentru a înțelege sfera de aplicare a obligației statelor părți de a elimina discriminarea. Comitetul a afirmat că: „Statele părți trebuie să recunoască și să interzică din punct de vedere juridic astfel de forme de discriminare care se intersectează, precum și impactul negativ cumulat al acestora asupra femeilor în cauză.”

Citește tot
14 iun.
0

Circumstanțe nerelevante pentru constatarea discriminării

Ceea ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este pur și simplu existența unui tratament diferențiat, pe baza unui criteriu interzis, care nu este justificat. Aceasta înseamnă că faptele care sunt auxiliare situațiilor de discriminare nu trebuie stabilite pentru a susține o plângere. Nu este necesar să se dovedească că pârâtul este motivat de prejudecăți. Astfel, nu este necesar să se demonstreze că pârâtul are „opinii rasiste” sau „sexiste” pentru a dovedi discriminarea pe criterii de rasă sau de sex.

 

Legislația generală nu poate reglementa atitudinile persoanelor, întrucât acestea țin de forul lor interior. Mai degrabă, legislația poate reglementa doar acțiunile prin care se pot manifesta astfel de atitudini.

În plus, nu este necesar să se demonstreze că regula sau practica în cauză este destinată să ducă la un tratament diferențiat Cu alte cuvinte, chiar dacă o autoritate publică sau o persoană fizică poate indica o practică bine-intenționată sau de bună credință, dacă efectul acestei practici este în dezavantajul unui anumit grup, acest lucru va constitui o discriminare.

De asemenea, referitor la un caz de discriminare pe criterii de rasă și orientare sexuală, CJUE a constatat că nu este nevoie să se dovedească faptul că există în realitate o victimă identificabilă677 și că, probabil, aceasta beneficiază de un tratament egal în ceea ce privește alte criterii de discriminare în circumstanțe similare. Deși, în conformitate cu dreptul UE, este posibil să nu existe nicio cerință privind o victimă identificabilă, acest lucru nu este valabil în ceea ce privește accesul la CEDO, unde o astfel de plângere nu ar îndeplini criteriile de admisibilitate în temeiul articolului 34 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Citește tot
14 iun.
0

Toți copiii merită un zâmbet!

În cadrul evenimentului de Ziua Internațională a Copilului, au participat peste 100 de copii ai comunității din Livezeni.

Cu ajutorul antrenorilor de la sala de fitness 18GYM, Bogdan Ioja, Barni Csanyi si managera salii de fitness, Cristina Tudor, am reușit sa organizam o zi pe cinste, copiii au fost ascultători și au luat parte la tot felul de activități sportive distractive.

Ca urmare a campaniei de strângere de cadouri, am obținut hăinuțe si jucării, pe care le-am împărțit copiilor la finalul evenimentului.

Dorim sa le mulțumim persoanelor care ne-au trimis aceste cadouri pentru copii: Răzvan Cozma, fost membru al organizației internaționale AIESEC Iași, Denise Duduială, fostă președintă AIESEC Cluj-Napoca si prietenii dânsei, Roxana Suciu si Gicu Ciobanu.

Va invităm să urmariți acest video pentru mai multe poze de la eveniment:

Citește tot
13 iun.
0

Cine beneficiază de protecție în temeiul legislației europene în materie de nediscriminare?

În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, protecția este garantată tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat membru, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni, și chiar dincolo de teritoriul național, în zonele aflate sub controlul efectiv al statului (precum teritoriile ocupate). Cu toate acestea, după cum se menționează în secțiunea 5.7, jurisprudența Convenției europene a drepturilor omului indică faptul că un stat poate considera că resortisanții și cetățenii străini se află în situații diferite (și, prin urmare, îi poate trata diferit în anumite situații).

În temeiul dreptului UE, articolul 18 din TFUE interzice „orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate”, pentru ca toți resortisanții și cetățenii UE să poată fi tratați în mod egal în cadrul domeniului de aplicare al tratatelor. Scopul articolului 18 a fost de a asigura respectarea principiului egalității de tratament, astfel încât să se permită libera circulație a persoanelor. Acest lucru se datorează faptului că libera circulație a lucrătorilor (articolul 45) este unul dintre cele mai importante drepturi acordate persoanelor fizice în cadrul Uniunii Europene. Articolul 18 se aplică în cazurile în care nu există alte drepturi specifice de nediscriminare și garantează egalitatea de tratament pentru toți rezidenții, cu condiția ca situația să fie reglementată de legislația UE. Deși articolele 20 și 21 din Carta UE sunt mai ample, în temeiul legislației secundare a UE, domeniul de aplicare personal al protecției este limitat. Resortisanții țărilor terțe (TCN) – cetățenii unui stat care nu este membru al UE – nu sunt protejați împotriva tratamentului nefavorabil bazat pe naționalitate în temeiul directivelor privind nediscriminarea.

 

Atât Directiva privind egalitatea rasială, cât și Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă prevăd că acestea nu creează niciun drept la tratament egal pentru resortisanții țărilor terțe cu privire la condițiile de intrare și de ședere și accesul lor la încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă48. De asemenea, directivele prevăd că nu se referă la „niciun tratament […] care rezultă din statutul juridic al resortisanților țărilor terțe”. Cu toate acestea, în afara acestor excepții, interzicerea discriminării directe sau indirecte bazate pe rasă sau origine etnică, în ceea ce privește domeniile reglementate de directive, se aplică și resortisanților țărilor terțe. Directiva privind egalitatea de gen (reformare) și directiva privind egalitatea între sexe în accesul la bunuri și servicii nu exclud protecția resortisanților țărilor terțe. De asemenea, resortisanții țărilor terțe se vor bucura de dreptul la egalitate de tratament în aceleași domenii acoperite de directivele privind nediscriminarea, în cazul în care se califică drept „rezidenți pe termen lung”, ceea ce necesită o perioadă de ședere legală de cinci ani. Resortisanții țărilor terțe se pot baza și pe protecția care decurge din dispozițiile referitoare la egalitatea de gen. De asemenea, Directiva privind reîntregirea familiei permite resortisanților țărilor terțe rezidenți într-un stat membru să fie însoțiți în anumite condiții de membrii familiei. Aceștia pot fi protejați în anumite domenii (de exemplu, în domeniul ocupării forței de muncă) în temeiul unor acorduri cu țări terțe sau în temeiul altor instrumente ale dreptului UE, cum ar fi Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. În temeiul dreptului UE, aceste norme nu împiedică statele membre să introducă condiții mai favorabile în temeiul propriei legislații naționale. În acest sens, Convenția europeană a drepturilor omului impune obligații statelor membre în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, care, în unele cazuri, depășesc cerințele dreptului UE.

Citește tot
12 iun.
0

Infracțiuni motivate de ură

 

Infracțiunile precum amenințările, atacurile fizice, daunele materiale sau chiar crimele motivate de intoleranța față de anumite grupuri din societate sunt descrise drept infracțiuni motivate de ură sau infracțiuni motivate de prejudecăți. Prin urmare, infracțiunile motivate de ură se pot referi la orice infracțiune care vizează o persoană din cauza caracteristicilor percepute ale acesteia. Elementul esențial care deosebește infracțiunile motivate de ură de alte infracțiuni este criteriul de discriminare. Cealaltă caracteristică a infracțiunilor motivate de ură constă în aceea că impactul infracțiunii merge dincolo de victimele efective. Aceasta afectează întregul grup cu care se identifică victima și poate cauza diviziunea socială între grupul victimei și societate în general. Prin urmare, prezintă un pericol deosebit pentru societate. Din acest motiv, infracțiunile motivate de ură nu ar trebui tratate ca infracțiuni obișnuite. Pentru a trata în mod adecvat infracțiunile motivate de ură, trebuie să se dezvăluie prejudecata care stă la baza actului de violență. Prin urmare, infracțiunile motivate de ură ar trebui recunoscute într-o ordine juridică ca o categorie specială de infracțiuni. Ar trebui prevăzute cursuri speciale de formare, manuale, informații și alte instrumente adecvate pentru a îmbunătăți capacitatea de investigare și de evaluare a infracțiunilor motivate de ură de către persoanele (polițiști, procurori, judecători) care se ocupă de acestea. În temeiul dreptului UE, în principiu, este stabilit faptul că infracțiunile motivate de ură necesită un răspuns specific în dreptul penal187. Deși directivele privind nediscriminarea nu obligă statele membre să utilizeze dreptul penal pentru a aborda actele de discriminare, o decizie-cadru a Consiliului European obligă toate statele membre ale UE să prevadă sancțiuni penale în legătură cu incitarea la violență sau la ură pe criterii de rasă, culoare, descendență, religie sau convingeri, origine națională sau etnică, precum și difuzarea de materiale rasiste sau xenofobe, negarea sau banalizarea genocidului, a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității îndreptate împotriva unor astfel de grupuri188. De asemenea, statele membre sunt obligate să considere intenția rasistă sau xenofobă drept circumstanță agravantă.

Singurul instrument juridic al UE care protejează în prezent persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale (LGBTI) împotriva infracțiunilor motivate de ură este Directiva UE privind drepturile victimelor189. Aceasta include criteriile orientare sexuală, identitate de gen și exprimare a genului în recunoașterea drepturilor victimelor, contribuind la garantarea faptului că victimele afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare beneficiază de informații, sprijin și protecție adecvate și sunt în măsură să participe la procedurile penale. De asemenea, statele sunt obligate să efectueze o evaluare individuală pentru a identifica nevoile specifice de protecție ale victimelor afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare (articolul 22 din directivă). Trebuie subliniat faptul că o victimă nu trebuie să fie membră a grupului vizat de atitudinea ostilă. Prin conceptul de discriminare prin asociere, se oferă protecție și persoanelor care se presupune că au o caracteristică specifică sau sunt asociate în alt mod unui grup care deține anumite caracteristici specifice. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, interzicerea discriminării implică obligația de a combate infracțiunile motivate de rasism, xenofobie, intoleranță religioasă sau de handicapul, orientarea sexuală sau identitatea de gen a unei persoane. De asemenea, statele au obligația pozitivă de a proteja persoanele împotriva violenței, în special atunci când au fost informate cu privire la riscul unor vătămări corporale grave sau mortale. CEDO a declarat în mai multe cazuri190 că tratarea violenței și a brutalității rezultate în urma atitudinilor discriminatorii pe picior de egalitate cu violența în absența unor asemenea implicații ar ignora caracterul specific al actelor care au avut un efect deosebit de distructiv asupra drepturilor fundamentale. De asemenea, CEDO a subliniat faptul că, deși alegerea mijloacelor de descurajare adecvate revine, în principiu, marjei de apreciere a statului, măsurile eficace de descurajare a actelor grave au necesitat dispoziții eficiente de drept penal. CEDO a hotărât, de asemenea, că statele au obligația de a investiga existența oricărui motiv discriminatoriu posibil în urma unui act de violență și că neglijarea motivației discriminatorii din spatele unei infracțiuni reprezentă o încălcare a articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului191. Această abordare extinde protecția oferită de Convenția europeană a drepturilor omului membrilor grupurilor vulnerabile care sunt victime ale infracțiunilor inspirate de ură, indiferent dacă acest abuz este comis de agenți ai statului sau de terți192. Cu alte cuvinte, violența care are la bază motive discriminatorii constituie o formă gravă de încălcare a drepturilor omului.                      Acest lucru ar trebui să se reflecte în modul în care se desfășoară investigațiile, iar victimele ar trebui să beneficieze de sprijin și protecție.

Citește tot
12 iun.
0

Ce este stigma?

 

Stereotipurile pot fi de asemenea negative, dar și pozitive. Un exemplu de stereotip pozitiv ar fi că germanilor le sunt frecvent atribuite calități precum seriozitatea, punctualitatea și hărnicia. Însă atunci când atribuim anumitor grupuri o serie de însușiri negative (agresivitate, depravare, inteligență scăzută ș.a.m.d.), vorbim despre stigmă. Așadar, o primă diferență între stereotip și stigmă este că în timp ce stereotipurile pot fi atât pozitive, cât și negative, stigma este întotdeauna negativă. A doua diferență este că în timp ce stereotipurile pot fi aplicate pe orice categorie de persoane, stigma vizează în general așa-numitele grupuri vulnerabile. Un grup vulnerabil este o categorie de persoane care din diferite motive (sărăcie, boală, lipsă de mijloace) nu se bucură de aceleași privilegii și oportunități ca restul oamenilor. Vulnerabilitatea este dată, așadar, nu atât de caracteristicile asociate grupului respectiv, cât mai ales de lipsa de oportunități cu care grupul respectiv se confruntă la un moment dat. Exemple:

– În România, persoanele cu dizabilități reprezintă un grup vulnerabil deoarece multe spații publice nu sunt accesibilizate conform nevoilor lor. De exemplu, pentru o persoană în scaun cu rotile o simplă bordură poate fi un obstacol imposibil de depășit. Faptul că nu se poate deplasa cu ușurintă poate împiedica o persoană cu dizabilități să meargă la școală, să își găsească un loc de muncă, să se întrețină singură, ceea ce înseamnă că o astfel de persoană va fi mereu dependentă de ajutorul celorlalți.

 

În alte țări, unde accesibilizarea nu mai este o problemă, procentul de persoane cu dizabilități care duc o viată independentă este mult mai ridicat decât în țara noastră.  În țări precum Iran, Irak, Pakistan, femeile sunt considerate cetățeni de mâna a doua.

Frecvent sunt obligate să se căsătorească de la vârste foarte mici, au acces limitat la educație și, în unele cazuri, nu pot nici să se plimbe pe stradă dacă nu sunt însotite de o rudă de sex masculin sau de către soț. În România, există legi care protejează egalitatea de șanse între bărbați și femei și nu este ceva neobișnuit ca o femeie să își continue educația la un nivel superior sau să muncească pentru a se întreține. Cu toate acestea, femeile sunt frecvent mai prost plătite decât bărbații care lucrează pe un post similar, iar numărul de femei aflate în funcții de conducere este mult mai mic decât al bărbaților. Stigma apare atunci când eșecul persoanelor din grupuri vulnerabile de a se integra în societate la un nivel considerat optim este pus pe seama unor caracterisitici negative ale grupurilor respective, mai degrabă decât pe seama lipsei de oportunități.

– Persoanele cu dizabilități sunt considerate incapabile de a duce o viață independentă, pierzându-se din vedere că mediul neaccesibilizat le îngreunează accesul la educație sau piața muncii.

– Rromii sunt considerați leneși, în condițiile în care sărăcia nu le permite, de multe ori, să își continue studiile și mulți angajatori refuză să angajeze o persoană de etnie rromă, indiferent de abilitățile acesteia.

-Persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt considerate agresive și periculoase, cu toate că un procent infim dintre ele ajung să comită infracțiuni violente. Deseori, stigmatizarea afectează imaginea de sine a persoanelor care aparțin grupurilor vulnerabile. Persoanele din grupuri vulnerabile ajung să creadă în etichetele care le sunt atribuite și să se comporte ca atare.

O persoană cu dizabilități, considerată incapabilă și protejată excesiv de familieț va ajunge să creadă că nu se poate descurca singură și nu își va pune problema să urmeze o școală, să muncească sau să își întemeieze o familie.

Un tânăr rrom care, în școală, a fost așezat mereu în ultima bancă și dat drept exemplu negativ de către profesori, se va lovi la maturitate de refuzuri și din partea angajatorilor, până când va fi nevoit să cerșească sau să fure pentru a-și asigura supraviețuirea. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi umblă la el cu un bagaj de etichete. Pe unele le lipim noi pe fruntea celorlalți, altele ne sunt lipite pe frunte de persoanele din jurul nostru.

Citește tot
12 iun.
0

Categorizarea socială

Categorizarea socială este un fenomen natural, care ne ajută să operăm cu realitatea în care trăim.

Categorizarea socială ne permite să accesăm rapid informații despre ceilalți (de exemplu, atunci când ne rătăcim într-un oraș străin ne adresăm unui polițist sau unui taximetrist, deoarece informațiile pe care le deținem cu privire la aceste categorii ne indică faptul că sunt persoanele cele mai în măsură să ne ajute în situația respectivă), dar și să ne construim o identitate socială (prin a ne defini ca apartinând unui grup caracterizat de o serie de calități sau virtuți, adoptând o atitudine de tipul „noi și restul lumii” și judecându-i pe ceilalți din prisma criteriului apartenenței la același grup). Stereotipurile n-ar continua să existe dacă ar fi cu totul departe de realitate. În multe dintre situații pare să existe măcar un sâmbure de adevăr, dat de rolurile pe care indivizii aparținând diferitelor categorii le joacă în societate.

De exemplu, stereotipul conform căruia femeile sunt sensibile, iar bărbații sunt dominanți vine din faptul că în multe situații bărbații aleg ocupații active, care să le permită obținerea unui statut înalt, în vreme ce femeile tind să se orienteze spre ocupații ce presupun interacțiune umană, compasiune, îngrijire etc. Prin urmare, stereotipurile sunt măcar parțial adevărate pentru mulți membri ai categoriei sociale respective, deoarece indivizii demonstrează caracteristicile prototip atunci când își îndeplinesc rolul social, chiar dacă acestea nu rezultă din diferențe psihologice reale între grupuri. Nu toate stereotipurile reflectă însă realitatea. Studiile au arătat că oamenii se înșală adeseori cu privire la caracteristicile atribuite unui grup sau altuia, fiind dispuși în același timp să exprime stereotipuri cu privire la grupuri care nu există în realitate sau la grupuri cu care nu au interacționat niciodată.

De asemenea, chiar și atunci când conțin un sâmbure de adevăr, stereotipurile reprezinta suprageneralizări sau exagerări, deoarece atunci când facem o afirmație de tipul „toți medicii sunt corupți”, în minte ne vin cel puțin unul sau două exemple care contrazic această afirmație. În momentul în care folosim stereotipurile privitoare la o categorie pentru a judeca un individ, șansele de a face o eroare sunt foarte mari. Utilizarea stereotipului este nedreaptă față de individul respectiv, deoarece, din moment ce niciun stereotip nu este universal valabil, este posibil ca ipotezele noastre să nu se verifice în cazul său. Nedreptatea este cu atât mai mare atunci când stereotipurile se transformă în comportamente (de exemplu, un manager refuză să promoveze o femeie într-o funcție de conducere, oricât ar fi de competentă, deoarece consideră că femeile se lasă conduse doar de emoții, nu de rațiune). Dacă stereotipurile fac parte din viața noastră într-o măsură mai mică sau mai mare și reprezintă credințe pe care le avem legate de anumite grupuri (natura lor este 14 așadar una cognitivă, informațională), prejudecățile implică atitudini sau emoții negative față de reprezentații unui grup. Aceste emoții pot varia de la simpatie sau antipatie, până la furie, teamă, dezgust, disconfort sau chiar ură. În funcție de grupul la care fac referire, prejudecățile pot avea o denumire mai specifică (ex.: rasism pentru prejudecățile rasiale sau sexism pentru prejudecățile de gen). În societatea contemporană, prejudecățile pot lua diferite forme, de la exprimarea directă a urii (ex.: urăsc persoanele de etnie romă) până la forme mai subtile, de exemplu, convingerea că membrii unui grup (ex.: romi) nu mai sunt afectați de discriminarea etnică și, de aceea, nu ar trebui să beneficieze de tratament special (ex.: locuri speciale în licee și facultăți), convingere însotită de o atitudine negativă față de grupul respectiv.

La fel ca stereotipurile, prejudecățile se manifestă în viața noastră de zi cu zi, uneori fără să conștientizăm acest lucru. Unii cercetători afirmă că toți oamenii au prejudecăți (chiar și cei care nu cred acest lucru), manifestate în cel mai bun caz prin tendinta de a favoriza grupul din care facem parte în fața altor grupuri sau prin cunoașterea stereotipurilor referitoare la celelalte grupuri. În ceea ce privește formarea acestora, toți experții sunt de acord că acestea apar la vârste foarte fragede. Spre exemplu, un copil de 4-5 ani, întrebat cine conduce mai bine mașina, va spune că bărbații, iar dacă l-am întreba cine face mâncare mai bine, va răspunde că femeile.

 

Citește tot
23469