Noutăți

21 iun.
0

Rasa, etnia, culoarea și apartenența la o minoritate națională

În temeiul dreptului UE, deși Directiva privind egalitatea rasială exclude „cetățenia” din conceptul de rasă sau origine etnică, CJUE a interpretat conceptul de origine etnică în conformitate cu articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului ca „provenind din ideea unor grupuri societale definite în special pe bază de cetățenie, convingere religioasă, limbă, origini și contexte culturale și tradiționale comune”

În afară de excluderea în mod expres a cetățeniei, Directiva privind egalitatea rasială (2000/43/CE) nu conține ea însăși o definiție a „originii rasiale sau etnice”. Există o serie de alte instrumente, care oferă orientări privind modul în care ar trebui înțelese rasa și originea etnică. Nici „culoarea”, nici apartenența la o minoritate națională nu sunt enumerate în mod expres în Directiva privind egalitatea rasială, dar sunt enumerate drept criterii separate în temeiul Convenției europene a drepturilor omului. Acești termeni par să fie indisociabili de rasă și/ sau origine etnică și vor fi luați în considerare ca atare în această secțiune. Decizia-cadru a Consiliului UE privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal definește rasismul și xenofobia ca incluzând violența și ura îndreptate împotriva unor grupuri definite pe criterii de „rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică”.

Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) din cadrul Consiliului Europei a adoptat, de asemenea, o abordare vastă a definirii „discriminării rasiale”, care include criteriile de „rasă, culoare, limbă, religie, cetățenie sau origine națională sau etnică”

În mod similar, articolul 1 din Convenția ONU privind eliminarea discriminării rasiale din 1966 (la care sunt parte toate statele membre ale Uniunii Europene și ale Consiliului Europei) definește discriminarea rasială ca incluzând criteriile de „rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică”

. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, care răspunde de interpretarea și monitorizarea respectării tratatului, a afirmat în continuare că, în cazul în care nu există o justificare în sens contrar, stabilirea apartenenței unei persoane la un anumit grup rasial sau etnic „trebuie […] să se bazeze pe autoidentificarea persoanei în cauză”

Acest lucru împiedică statul să excludă de la protecție orice grupuri etnice pe care nu le recunoaște. Deși dreptul UE nu enumeră în mod expres limba, culoarea sau descendența drept criterii protejate, acest lucru nu înseamnă că aceste caracteristici nu ar putea fi protejate ca făcând parte din rasă sau originea etnică, în măsura în care limba, culoarea și descendența sunt asociate intrinsec rasei și originii etnice. De asemenea, s-ar părea că, în măsura în care factorii care intră în componența cetățeniei sunt relevanți și pentru rasă și originea etnică, acest criteriu poate, în circumstanțele potrivite, să intre și el sub incidența acestor criterii.

Religia este protejată în mod expres ca un criteriu separat în temeiul Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/ CE). Cu toate acestea, o presupusă victimă a discriminării religioase poate avea un anumit interes în asocierea religiei cu criteriul rasei, întrucât, în condițiile actualei legislații a UE, protecția împotriva discriminării rasiale este mai largă ca sferă de aplicare decât protecția împotriva discriminării religioase: Directiva privind egalitatea rasială se referă la domeniul încadrării în muncă, dar și la accesul la bunuri și servicii, în timp ce Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă nu se referă decât la domeniul încadrării în muncă. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, cetățenia sau „originea națională” sunt enumerate drept criterii separate. Jurisprudența discutată în cele ce urmează arată că cetățenia poate fi înțeleasă ca un element constitutiv al originii etnice. În explicarea conceptelor de rasă și origine etnică, CEDO a susținut că limba, religia, cetățenia și cultura pot fi indisociabile de rasă.

În cauza Timishev împotriva Rusiei, unui reclamant de origine cecenă nu i s-a permis să treacă printrun punct de control, deoarece gardienii primiseră instrucțiuni să refuze intrarea persoanelor de origine cecenă. CEDO a oferit următoarea explicație:

„Originea etnică și rasa sunt concepte care se înrudesc și se suprapun. Dacă noțiunea de rasă își are originea în ideea de clasificare biologică a ființelor umane în subspecii în funcție de caracteristici morfologice precum culoarea pielii sau trăsăturile feței, originea etnică rezultă din ideea grupurilor societale definite pe bază de cetățenie, afiliere tribală, religie, limbă sau origini și contexte culturale și tradiționale comune”

CEDO a fost extrem de strictă în ceea ce privește discriminarea pe motive de rasă sau origine etnică, declarând: „[…] nicio diferențiere de tratament bazată exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe originea etnică a unei persoane nu poate fi justificată în mod obiectiv într-o societate contemporană democratică construită pe principiul pluralismului și al respectării diferitelor culturi”

Cu toate acestea, uneori poate fi dificil de identificat criteriul de discriminare relevant, întrucât aceleași fapte pot fi privite din două perspective diferite. În funcție de măsura în care originea etnică constituie sau nu motivul pentru tratamentul diferențiat, concluzia poate fi diferită.

Citește tot
19 iun.
0

Hărțuirea și instigarea la discriminare

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Interdicția hărțuirii și a instigării la discriminare ca parte a dreptului UE privind nediscriminarea a fost introdusă pentru a permite o protecție mai cuprinzătoare. Hărțuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discriminării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor se bazează mai mult pe importanța pe care o are atragerea atenției asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe schimbarea gândirii conceptuale.

Directivele privind egalitatea de gen prevăd hărțuirea sexuală ca un tip specific de discriminare, în care comportamentul indezirabil „verbal, nonverbal sau fizic” este de natură „sexuală”. Un studiu realizat de FRA la nivelul UE privind violența de gen împotriva femeilor arată că 75 % din femeile care desfășoară profesii calificate sau cu rol în conducerea superioară au fost victime ale hărțuirii sexuale și o femeie din 10 s-a confruntat cu urmărirea în scop de hărțuirie sau cu hărțuirea sexuală prin intermediul noilor tehnologii. În conformitate cu definiția hărțuirii, nu este nevoie de un termen de comparație pentru a demonstra un astfel de comportament. Acest lucru reflectă, în esență, faptul că hărțuirea în sine este greșită din cauza formei pe care o îmbracă (abuz verbal, nonverbal sau fizic) și a efectului potențial pe care l-ar putea avea (încălcarea demnității umane). Chestiunile de fapt referitoare la existența sau inexistența a unei conduite care constituie hărțuire sunt stabilite, de regulă, la nivel național, înainte de sesizarea CJUE. Prin urmare, cauzele următoare se bazează pe competența națională.

De asemenea, toate directivele privind nediscriminarea prevăd că „instigarea la discriminare” este considerată „discriminare”. Niciuna dintre directive nu prevede însă o definiție a termenului. Pentru a avea un rol important în combaterea practicilor discriminatorii, dispozițiile nu trebuie să se limiteze doar la gestionarea unor instrucțiuni obligatorii prin natura lor, ci să se extindă și la situații în care există o preferință exprimată sau o încurajare de a trata persoanele mai puțin favorabil pe baza unuia dintre criteriile protejate. Acesta este un domeniu care poate evolua prin jurisprudența instanțelor.

Actele de hărțuire și actele de instigare la discriminare, pe lângă faptul că reprezintă o discriminare, pot intra sub incidența dreptului penal național, în special dacă sunt legate de rasă sau de etnie.

 

Citește tot
19 iun.
0

Efecte asociate discriminarii

Discriminarea poate avea un impact negativ semnificativ asupra victimelor vizând starea socială şi economică, bunăstarea şi sănătatea. Experienţele privind actele de discriminare au dus la concluzia că acestea pot fi asociate la nivel individual, prin prisma efectelor, cu simptome legate de stres şi depresie. Discriminarea nu are un efect ameninţător doar asupra victimelor, ci şi asupra întregii societăţi în general, ducând la disfuncționalități economice, la denaturarea concurenţei între firme şi la subminarea coeziunii sociale. Oamenii care au experienţa umilitoare a discriminării sunt afectaţi într-o multitudine de forme şi, de regulă, nu doresc să abordeze aceste probleme în public. Chiar dacă pentru unele persoane discriminarea a devenit o experienţa de zi cu zi, ele nu sunt dispuse să ia unele măsuri, cum ar fi de exemplu să depună plângeri la organismele statului. Faptul că victimele discriminării nu sunt dispuse să acţioneze în justiţie nu înseamnă că experienţa lor nu le va afecta comportamentul. Un comportament tipic de răspuns la diferite forme de discriminare constă în adoptarea unei strategii de evitare prin care persoana în cauză încearcă, cu buna ştiinţă sau nu, să evite situaţiile în care ar putea exista riscul de a fi discriminaţi.

Efectele negative ale discriminării:

– la nivel individual: performanțe scăzute, lipsa motivației, satisfacție profesională scăzută, neimplicare, sentimente de vinovăție, diminuarea încrederii în sine, neintegrarea în grupuri;

– la nivelul grupului: comunicare deficitară și individualism; apariția situațiilor conflictuale, încurajarea stereotipurilor; competiție neproductivă, productivitate/eficientă diminuată, slabă dezvoltare și/sau nematurizarea grupului;

-la nivelul comunității: neintegrarea școlară/profesională a persoanelor cu dizabilități, a persoanelor de etnie rroma etc., menținerea atitudinilor discriminatorii și a stigmatizării.

 

Citește tot
18 iun.
0

Formele discriminării

 

Oamenii au tendința să împartă tot ce îi înconjoară în categorii, indiferent că este vorba despre obiecte sau despre persoane. În funcție de câteva atribute care îi diferențiază, precum aspectul fizic (culoarea pielii, aspectul feței), cultura, zona geografică din care provin, religia, limba sau naționalitatea, oamenii au fost împărțiți din cele mai vechi timpuri în grupuri distincte sau rase. După cum vedem, această împărțire este făcută mai ales pe baza unor atribute care nu au de-a face cu personalitatea sau cu inteligența individului. Cu toate astea, există oameni care consideră că trăsăturile pe care le au în comun membrii aceleiași rase pot face grupul mai bun sau mai rău decât alte grupuri. Rasismul se referă la opinii, practici și acțiuni derivate din credința că oamenii pot fi împărțiți în grupuri biologice distincte (rase) și că membrii aceleiași rase au în comun o serie de atribute care pot face grupul, per ansamblu, mai mult sau mai puțin dezirabil, inferior sau superior. Definiția rasismului a stârnit o serie de controverse, din mai multe motive. Unele definiții caracterizează drept rasistă orice afirmație bazată pe prezumția că actele comportamentale ale unui individ sunt influențate de grupul rasial din care acesta face parte, chiar dacă afirmația respectivă nu are o conotație negativă sau peiorativă. Alte definiții limitează termenul doar la formele maligne ale discriminării. Deoarece nu există un consens cu privire la ceea ce înseamnă „rasă“, unele definiții ale rasismului includ și credințe și comportamente discriminatorii bazate pe stereotipurile culturale, naționale, etnice sau religioase. De exemplu, Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială pune semnul de egalitate între discriminarea rasială și discriminarea etnică. În prezenta Convenție, expresia „discriminare rasială“ are în vedere orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vietii publice. (Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 21 decembrie 1965) În funcție de nivelul la care se manifestă, putem vorbi despre rasism individual, instituțional sau cultural. Rasismul individual se referă la asumarea și exprimarea atitudinilor, valorilor și credințelor personale despre superioritatea propriei rase, etnii sau culturi. Rasismul instituțional se referă la discriminarea rasială făcută în cadrul guvernelor, corporațiilor, organizațiilor religioase, instituțiilor de învățământ sau a altor 24 organizații care au puterea de a influența viața unui număr mare de oameni, prin adoptarea de practici și legi care cauzează sistematic inegalități rasiale în societate, organizații sau instituții. Rasismul cultural cuprinde tradițiile, obiceiurile, valorile și normele de comportament social ce promovează propria cultură ca normă și standard în societate. În funcție de forma de manifestare, putem vorbi despre rasism vizibil (ușor detectabil, presupune acțiuni discriminatorii evidente) și despre rasism ascuns (mai subtil, mai frecvent și mai ușor de negat decât rasismul vizibil). În România, unul dintre grupurile cele mai afectate de discriminare rasială (inclusiv în mediul școlar), îl reprezintă populația de etnie rromă. Motivele pentru care rromii reprezintă un grup vulnerabil sunt numeroase. Statisticile tind să confirme aceasta viziune:

– unul din cinci copii rromi nu merge la școală, motivul cel mai des invocat fiind lipsa resurselor financiare;

-25% dintre adulții rromi de peste 16 ani declară că nu știu să scrie și nici să citească, rata analfabetismului în rândul femeilor fiind mai mare decât în rândul bărbaților;

-23% dintre rromi nu au absolvit nicio școală, 26% au terminat primele patru clase și 34% doar gimnaziul; numai 16% au absolvit învătământul liceal, iar 1% au studii superioare. Desigur, cauzele pentru care s-a ajuns în această situație sunt multiple și complexe.

Fără a intra în foarte multe detalii, amintim o serie de probleme care afectează nu doar populația rromă, cât și alte grupuri care se confruntă cu sărăcia:

– lipsurile în ce privește echipamentul și infrastructura, precum și scăderea numărului de cadre didactice, probleme cu care se confruntă mai ales școlile din comunitățile rurale izolate;

– supraaglomerarea sălilor de clasă, în aceeași clasă fiind îngrămădiți copii de vârste diferite; – lipsa mijloacelor de transport în multe zone rurale sau costuri ridicate de transport;

– migrația părinților în alte țări;

– lipsa educației preșcolare formale;

– implicarea copiilor în muncile gospodărești sau agricole, chiar de la vârste foarte mici;

-segregarea. Deși cele mai multe dintre aceste probleme nu își vor găsi o rezolvare imediată, deoarece acest lucru presupune stabilirea unei strategii pe termen lung.

Citește tot
18 iun.
0

Discursuri de incitare la ură

Discursurile de incitare la ură cuprind orice expresii publice care răspândesc, instigă, promovează sau justifică ura, discriminarea sau ostilitatea față de un anumit grup. Discursul de incitare la ură este periculos întrucât contribuie la un climat din ce în ce mai intolerant față de anumite grupuri. Atacurile verbale se pot transforma în atacuri fizice. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței205, discursul de incitare la ură trebuie înțeles ca o reprezentare, o promovare sau o incitare, sub orice formă, la denigrare, la ură sau la discreditarea unei persoane sau a unui grup de persoane, precum și ca orice hărțuire, insultă, încadrare în stereotipuri negative, stigmatizare sau amenințare cu privire la o astfel de persoană sau grup de persoane, și justificarea unor astfel de forme de exprimare. De asemenea, discursul de incitare la ură poate lua forma unui refuz public, a banalizării sau a justificării crimelor împotriva umanității sau a crimelor de război, precum și a glorificării persoanelor condamnate pentru comiterea unor astfel de crime.

Infracțiunile motivate de ură și discursurile de incitare la ură au același scop, și anume de a submina demnitatea și valoarea unei persoane care face parte dintrun anumit grup.

Spre deosebire însă de infracțiunile motivate de ură, discursurile de incitare la ură nu constituie întotdeauna o infracțiune. În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, se află în curs de elaborare o jurisprudență a CEDO privind discursurile de incitare la ură, inclusiv discursurile de incitare la ură de pe internet, care își propune să asigure un echilibru între diferite drepturi: interzicerea discriminării, dreptul la viață privată și libertatea de exprimare.

Când observațiile utilizatorilor terți se manifestă sub forma unor discursuri de incitare la ură și a unor amenințări directe la adresa integrității fizice a persoanelor, statele membre pot avea dreptul de a impune răspunderea pe portalurile de știri de pe internet dacă acestea nu iau măsuri de eliminare fără întârziere a observațiilor în mod clar ilegale, chiar și fără notificare din partea presupusei victime sau a părților terțe.

CEDO primește frecvent solicitări de a găsi un echilibru între drepturi concurente. Următoarele exemple sunt cazuri în care exprimarea opiniilor a fost considerată mai importantă decât necesitatea sancționării discursurilor de incitare la ură.

În temeiul dreptului internațional, articolul 20 din ICCPR prevede că orice propagandă pentru război și orice promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență sunt interzise prin lege.

 

 

În acest sens, Comitetul pentru drepturile omului a subliniat că interdicția prevăzută la articolul 20 alineatul (1) se extinde la toate formele de propagandă care amenință sau duc la un act de agresiune sau de încălcare a păcii care contravine Cartei Organizației Națiunilor Unite. Alineatul (2) interzice orice acțiune de promovare a urii naționale, rasiale sau religioase care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență, indiferent dacă acțiunile respective de promovare sau propagandă au obiective interne sau externe față de statul în cauză214. Incitarea la genocid este o infracțiune în temeiul dreptului internațional, pasibilă de pedeapsă, chiar dacă actul în cauză nu era ilegal conform legislației locale la momentul și la locul respectiv. În celebra hotărâre împotriva lui Julius Streicher, Tribunalul Militar Internațional (IMT) din Nürnberg a susținut că „în discursurile și articolele sale, săptămână după săptămână, lună după lună, a infectat mințile poporului german cu virusul antisemitismului și l-a incitat la persecuție activă”215. IMT l-a găsit vinovat de crime împotriva umanității. Articolul III din Convenția ONU pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid prevede că actele de genocid, complicitatea la genocid, instigarea directă și publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid și complicitatea la genocid se pedepsesc. În 2003, Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (ICTR) al ONU a condamnat trei foști directori de presă pentru faptul că au avut un rol esențial în campania mediatică de incitare a grupării etnice hutu la uciderea membrilor grupării entice tutsi în Rwanda în 1994.

 

Aceștia au fost condamnați pentru genocid, incitare directă și publică la genocid, conspirație la genocid, precum și exterminare și persecuție, care constituie crime împotriva umanității. Camera remarcă faptul că „discursul de incitare la ură este o formă discriminatorie de agresiune care distruge demnitatea celor care fac parte din grupul atacat. Acesta creează un statut inferior nu numai în ochii membrilor grupului, ci și în ochii altora care percep și tratează aceste persoane în mod mai puțin uman. Denigrarea unei persoane pe baza identității sale etnice sau a apartenenței la un alt grup în sine, precum și alte consecințe, poate cauza un prejudiciu ireversibil

Citește tot
16 iun.
0

Fenomenul discriminării

 

Fenomenul discriminării

 

Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte , elemente sau persoane, a stabili între ele o separație, o diferențiere plecându-se de la trăsăturile lor distinctive. În condițiile societății actuale, termenul de discriminare a căpătat o conotație negativă; el nu mai înseamnă pur și simplu a separa, deci a distinge în plan orizontal, ci a separa prin ierarhizare, prin operarea unei distincții pe verticală. Sensul cel mai frecvent al discriminării este acela de aplicare a unui tratament mai rău persoanei sau persoanelor identificate drept victime ale discriminării. Discriminarea poate acționa însă și în sens invers, prin aplicarea unui tratament mai favorabil anumitor persoane care devin astfel beneficiare ale discriminării în raport cu celelalte, considerate victime.

Putem defini discriminarea ca fiind orice act de excludere, deosebire, restricție sau preferință, fondat pe un criteriu neîntemeiat, care are ca scop sau ca efect neacordarea,

restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării anumitor drepturi recunoscute prin Constituție, legi, convenții sau tratate internaționale.[1]

Alinierea legislației românești cu normele comunitare în domeniul egalității de șanse și tratament s-a realizat prin adoptarea O.G. nr. 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu modificările și completările ulterioare.

Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării este consacrat în art. 1 al O.G. nr.37/2000, aflându-se la baza garantării a numeroase drepturi:

– dreptul la un tratament egal în fața instanțelor judecătorești și a oricărui alt organ jurisdicțial;

– dreptul la securitatea persoanei și la obținerea protecției statului împotriva violențelor sau maltratărilor din partea oricărui individ, grup sau instituție;

– drepturile politice, și anume drepturile electorale, dreptul de a participa la viața publică și de a avea acces la funcții și demnități publice;

– drepturile civile, în special: dreptul la liberă circulație și la alegerea reședinței; dreptul de a părăsi țara și de a se întoarce în țară; dreptul de a obține de a renunța la cetățenia română; dreptul de a se căsători și de a-și alege partenerul; dreptul de proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie; dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire și de asociere; dreptul la petiționare;

– drepturile economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a se afilia unor sindicate; dreptul la locuință; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială și la servicii sociale; dreptul la educație și la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiții de egalitate la activități culturale și sportive;

– dreptul la acces la toate locurile și serviciile destinate folosinței publice.

 

Citește tot
16 iun.
0

Discriminarea multiplă și intersecțională

 

Persoanele care provin din medii diferite se confruntă adesea cu o discriminare multiplă, întrucât fiecare are o vârstă, un gen, o origine etnică, o orientare sexuală, un sistem de convingeri sau o religie; fiecare persoană are o anumită stare de sănătate sau poate dobândi un handicap. Niciun grup caracterizat de un anumit criteriu nu este omogen. Fiecare persoană are un model unic de caracteristici, care au un impact asupra relațiilor sale cu alte persoane și poate implica dominația anumitor persoane asupra altora. Este din ce în ce mai recunoscut faptul că abordarea discriminării din perspectiva unui singur criteriu nu reușește să acopere sau să abordeze în mod adecvat diferitele manifestări ale inegalității de tratament pe care cetățenii le pot întâmpina în viața de zi cu zi. Nu există o terminologie consacrată unică – „discriminare multiplă”, „discriminare cumulată”, „discriminare compusă”, „discriminare combinată” și „discriminare intersecțională” sunt utilizate adesea în mod interschimbabil, deși termenii au implicații ușor diferite. De cele mai multe ori, „discriminarea multiplă” se referă la discriminarea care are loc pe baza mai multor criterii care funcționează separat, în timp ce „discriminarea intersecțională” se referă la o situație în care mai multe criterii funcționează și interacționează simultan, astfel încât sunt inseparabile124 și generează tipuri specifice de discriminare.

În temeiul dreptului UE, singura mențiune a discriminării multiple în prezent130 poate fi găsită în considerentele Directivei privind egalitatea rasială (2000/43/CE) și ale Directivei privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă (2000/78/CE), în care se afirmă că „femeile sunt adesea victimele unei multiple discriminări”.

 

 

În mod similar articolului 14 din CEDO, articolul 21 din Carta UE conține o listă deschisă de criterii de discriminare. Extinderea criteriilor de discriminare este însă imposibilă în temeiul dreptului derivat al UE, întrucât criteriile prevăzute în directivele privind egalitatea sunt enumerate exhaustiv. CJUE a subliniat în mod repetat că nu este de competența sa să extindă aceste criterii131 și, până în prezent, nu a invocat articolul 20 sau 21 din Carta UE pentru a anula această poziție. Aceasta înseamnă că nu ar fi posibil să se creeze noi criterii pentru a reflecta situațiile specifice de discriminare cu care se confruntă anumite grupuri, de exemplu femeile de culoare. Altă posibilitate este de a combina criteriile din lista existentă, fără a constitui un nou subgrup. Această abordare are însă limitări, deoarece domeniul de aplicare al fiecărei directive este diferit. Este dificil de stabilit dacă domeniul de aplicare deschis al articolelor 20 și 21 ar permite o interpretare mai largă, întrucât CJUE nu a făcut încă trimitere la acestea în astfel de cazuri.

Astfel, în temeiul dreptului UE, deși discriminarea poate avea la bază mai multe criterii protejate, CJUE a considerat că nu poate exista o nouă categorie de discriminare constând în combinarea mai multor criterii dintre cele menționate. În dreptul internațional, caracterul intersecțional este recunoscut în mod oficial de Comitetul CEDAW drept concept pertinent pentru a înțelege sfera de aplicare a obligației statelor părți de a elimina discriminarea. Comitetul a afirmat că: „Statele părți trebuie să recunoască și să interzică din punct de vedere juridic astfel de forme de discriminare care se intersectează, precum și impactul negativ cumulat al acestora asupra femeilor în cauză.”

Citește tot
14 iun.
0

Circumstanțe nerelevante pentru constatarea discriminării

Ceea ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este pur și simplu existența unui tratament diferențiat, pe baza unui criteriu interzis, care nu este justificat. Aceasta înseamnă că faptele care sunt auxiliare situațiilor de discriminare nu trebuie stabilite pentru a susține o plângere. Nu este necesar să se dovedească că pârâtul este motivat de prejudecăți. Astfel, nu este necesar să se demonstreze că pârâtul are „opinii rasiste” sau „sexiste” pentru a dovedi discriminarea pe criterii de rasă sau de sex.

 

Legislația generală nu poate reglementa atitudinile persoanelor, întrucât acestea țin de forul lor interior. Mai degrabă, legislația poate reglementa doar acțiunile prin care se pot manifesta astfel de atitudini.

În plus, nu este necesar să se demonstreze că regula sau practica în cauză este destinată să ducă la un tratament diferențiat Cu alte cuvinte, chiar dacă o autoritate publică sau o persoană fizică poate indica o practică bine-intenționată sau de bună credință, dacă efectul acestei practici este în dezavantajul unui anumit grup, acest lucru va constitui o discriminare.

De asemenea, referitor la un caz de discriminare pe criterii de rasă și orientare sexuală, CJUE a constatat că nu este nevoie să se dovedească faptul că există în realitate o victimă identificabilă677 și că, probabil, aceasta beneficiază de un tratament egal în ceea ce privește alte criterii de discriminare în circumstanțe similare. Deși, în conformitate cu dreptul UE, este posibil să nu existe nicio cerință privind o victimă identificabilă, acest lucru nu este valabil în ceea ce privește accesul la CEDO, unde o astfel de plângere nu ar îndeplini criteriile de admisibilitate în temeiul articolului 34 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Citește tot
14 iun.
0

Toți copiii merită un zâmbet!

În cadrul evenimentului de Ziua Internațională a Copilului, au participat peste 100 de copii ai comunității din Livezeni.

Cu ajutorul antrenorilor de la sala de fitness 18GYM, Bogdan Ioja, Barni Csanyi si managera salii de fitness, Cristina Tudor, am reușit sa organizam o zi pe cinste, copiii au fost ascultători și au luat parte la tot felul de activități sportive distractive.

Ca urmare a campaniei de strângere de cadouri, am obținut hăinuțe si jucării, pe care le-am împărțit copiilor la finalul evenimentului.

Dorim sa le mulțumim persoanelor care ne-au trimis aceste cadouri pentru copii: Răzvan Cozma, fost membru al organizației internaționale AIESEC Iași, Denise Duduială, fostă președintă AIESEC Cluj-Napoca si prietenii dânsei, Roxana Suciu si Gicu Ciobanu.

Va invităm să urmariți acest video pentru mai multe poze de la eveniment:

Citește tot
13 iun.
0

Cine beneficiază de protecție în temeiul legislației europene în materie de nediscriminare?

În temeiul Convenției europene a drepturilor omului, protecția este garantată tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat membru, indiferent dacă sunt sau nu cetățeni, și chiar dincolo de teritoriul național, în zonele aflate sub controlul efectiv al statului (precum teritoriile ocupate). Cu toate acestea, după cum se menționează în secțiunea 5.7, jurisprudența Convenției europene a drepturilor omului indică faptul că un stat poate considera că resortisanții și cetățenii străini se află în situații diferite (și, prin urmare, îi poate trata diferit în anumite situații).

În temeiul dreptului UE, articolul 18 din TFUE interzice „orice discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate”, pentru ca toți resortisanții și cetățenii UE să poată fi tratați în mod egal în cadrul domeniului de aplicare al tratatelor. Scopul articolului 18 a fost de a asigura respectarea principiului egalității de tratament, astfel încât să se permită libera circulație a persoanelor. Acest lucru se datorează faptului că libera circulație a lucrătorilor (articolul 45) este unul dintre cele mai importante drepturi acordate persoanelor fizice în cadrul Uniunii Europene. Articolul 18 se aplică în cazurile în care nu există alte drepturi specifice de nediscriminare și garantează egalitatea de tratament pentru toți rezidenții, cu condiția ca situația să fie reglementată de legislația UE. Deși articolele 20 și 21 din Carta UE sunt mai ample, în temeiul legislației secundare a UE, domeniul de aplicare personal al protecției este limitat. Resortisanții țărilor terțe (TCN) – cetățenii unui stat care nu este membru al UE – nu sunt protejați împotriva tratamentului nefavorabil bazat pe naționalitate în temeiul directivelor privind nediscriminarea.

 

Atât Directiva privind egalitatea rasială, cât și Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă prevăd că acestea nu creează niciun drept la tratament egal pentru resortisanții țărilor terțe cu privire la condițiile de intrare și de ședere și accesul lor la încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă48. De asemenea, directivele prevăd că nu se referă la „niciun tratament […] care rezultă din statutul juridic al resortisanților țărilor terțe”. Cu toate acestea, în afara acestor excepții, interzicerea discriminării directe sau indirecte bazate pe rasă sau origine etnică, în ceea ce privește domeniile reglementate de directive, se aplică și resortisanților țărilor terțe. Directiva privind egalitatea de gen (reformare) și directiva privind egalitatea între sexe în accesul la bunuri și servicii nu exclud protecția resortisanților țărilor terțe. De asemenea, resortisanții țărilor terțe se vor bucura de dreptul la egalitate de tratament în aceleași domenii acoperite de directivele privind nediscriminarea, în cazul în care se califică drept „rezidenți pe termen lung”, ceea ce necesită o perioadă de ședere legală de cinci ani. Resortisanții țărilor terțe se pot baza și pe protecția care decurge din dispozițiile referitoare la egalitatea de gen. De asemenea, Directiva privind reîntregirea familiei permite resortisanților țărilor terțe rezidenți într-un stat membru să fie însoțiți în anumite condiții de membrii familiei. Aceștia pot fi protejați în anumite domenii (de exemplu, în domeniul ocupării forței de muncă) în temeiul unor acorduri cu țări terțe sau în temeiul altor instrumente ale dreptului UE, cum ar fi Directiva 2003/109/CE privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung. În temeiul dreptului UE, aceste norme nu împiedică statele membre să introducă condiții mai favorabile în temeiul propriei legislații naționale. În acest sens, Convenția europeană a drepturilor omului impune obligații statelor membre în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, care, în unele cazuri, depășesc cerințele dreptului UE.

Citește tot
23469