In urma studiilor de specialitate au fost identificate  două tipuri diferite de oportunități, care pot fi mai mult sau mai puțin legate una de cealaltă  in cadrul antreprenoriatului social.

1.Setul de indivizi pe care dorește să îi ajute (grupul, comunitatea sau categoria socială) și nevoile lor (cel mai adesea, nevoia de venituri, dar și nevoile de dezvoltare personală sau altele). Aceasta este problema socială care va fi adresată de misiunea socială. Ea poate sau nu să fie în același timp și o oportunitate. Să îi spunem oportunitatea de tip A.

 

Nevoile celorlalți (alții decât cei ajutați) pe care primii le pot direct sau indirect satisface, ceea ce reprezintă potențialul economic al indivizilor, grupului, comunității ori categoriei pe care dorește să o ajute antreprenorul social. Aceasta este oportunitatea sau misiunea economică. Ea include combinația antreprenorială cheie dintre ceea ce au nevoie potențialii consumatori și ceea ce pot oferi eventualii producători. Să îi spunem oportunitatea de tip B.

Se poate spune că esența antreprenoriatului social constă în identificarea acestei duble oportunități și satisfacerea corespunzătoare a ambelor sale componente. Acesta este sensul mai precis ale descrierilor vagi oferite în literatura de specialitate privind antreprenoriatul și economia socială, precum „Antreprenoriatul social este un tip de afacere practică, inovativă și sustenabilă care aduce

beneficii societății în general, însă își concentrează atenția pe grupurile marginalizate din societate” sau „antreprenoriatul social promovează ocuparea și ajută în rezolvarea problemelor economice și sociale”

Să luăm cazurile a trei tipuri de întreprinderi sociale. Prima dintre acestea are ca misiune socială ajutarea unui anumit grup vulnerabil (oarecare) dintr-o comunitate. Antreprenorii săi au pus pe picioare o afacere oarecare care generează profit, iar o parte din acest profit este împărțit 79 grupului vulnerabil respectiv.

În acest caz s-ar putea argumenta că aceasta nu este o întreprindere socială, ci o caritate, întrucât grupul vulnerabil nu este altfel implicat în activitatea sa. Al doilea tip de întreprindere socială este identic cu primul, cu diferența că partea din profit alocată misiunii sociale este oferită beneficiarilor sub formă de proiecte și programe destinate să îi ajute. Aici s-ar putea eventual argumenta că este vorba despre o întreprindere socială, însă setul de indivizi pe care dorește să îi ajute reprezintă în continuare o problemă.

Al treilea tip de întreprindere socială implică grupul vulnerabil în activitățile sale productive, fie ca resurse umane (angajați, cum este cazul The Big Issue), fie în poziția de consumatori sau clienți (cum este cazul Ekgaon ori Grameen). Acest ultim model de întreprindere socială încearcă să transforme ceea ce era o problemă într-o oportunitate. Un antreprenor social este cineva care recunoaște o problemă socială și folosește strategii antreprenoriale pentru a stabili o întreprindere care conduce la o schimbare socială pozitivă. Unul dintre aspectele inovative este descoperirea de posibili producători și clienți care pot genera valoare economică în condițiile potrivite.

Riscuri

Problema eșecului unei întreprinderi sociale este un lucru puțin discutat în literatură. Eșecul și succesul sunt însă noțiuni duale, corelative. Înțelegerea eșecului și cauzelor acestuia ne ajută să înțelegem succesul unei întreprinderi sociale. Distorsiunea provocată de evidențierea succeselor face să fie neglijate lecțiile potențiale care pot fi învățate din eșecurile antreprenoriatului social. În măsura în care inovația socială este legată de antreprenoriatul social și eroarea este un element critic al procesului inovativ, o concentrare pe cazurile de succes este problematică și înșelătoare. Este înșelătoare deoarece concentrarea pe „supraviețuitori” produce inspirație dar distorsionează înțelegerea pe care ne-o formăm – poveștile de succes sunt importante pentru că motivează și inspiră generații viitoare de antreprenori sociali, însă tind să subestimeze sarcina dificilă a antreprenorului social. În acest sens, este semnificativ că în literatura anteprenoriatului social nu avem un exemplu de eșec al unei întreprinderi sociale care să suscite un interes asemănător celui trezit de cazurile pozitive, cum ar fi cel al microcreditării profesorului Yunus.

Insistăm pe acest aspect negativ al riscurilor pentru că, de regulă, literatura antreprenoriatului social se concentrează pe bunele practici și transferul de bune practici. Evident, acestea poartă cu sine o lecție importantă. Este important să înțelegem exemplele paradigmatice de antreprenoriat social, însă progresul este popperian – acesta constă într-o debarasare continuă de erori.