Termenul de antreprenoriat de-a lungul timpului a fost asociat aproape în totalitate cu sectorul privat, însă în ultima perioadă datorită literaturii de specialitate el apare destul de des și în sectorul public.

Deși în principiu cercetările efectuate asupra  antreprenorilor publici rămane limitată asupra managerilor de top și de mijloc și asupra politicienilor aleși, și se concentrează pe promovarea de politici și inițiative privind transformarea sectorului public.  Spre deosebire de practicile de contractare şi privatizare, care reduc implicarea sectorului public şi a responsabilităţii în furnizarea de servicii, practicile antreprenoriale publice pot fi una dintre cele mai bune modalităţi de a îmbunătăţi performanţa guvernului şi satisfacerea cererilor cetăţenilor într-un mod: eficient şi efectiv. O organizaţie ar trebui să se adapteze astfel încât să respecte cerinţele existente pentru mediul în care activează.

Deoarece mediul existent în anii 90 a fost considerat ca fiind destul de stabil, criteriile de atunci diferă faţă de cele care se aplică din 2000, o perioadă caracterizată printr-o atmosferă cu mult mai multe turbulenţe. Criteriile considerate în prezent ca fiind criterii de succes pot deveni irelevante într-un timp foarte scurt. În cazul în care organizaţiile trebuie să se adapteze continuu la modificarea circumstanţelor, este necesară o învăţare continuă, inclusiv a criteriilor de evaluare a schimbării.

Crearea unei organizaţii antreprenoriale trebuie să fie văzută în totalitatea ei, ca un sistem în care personalul formeaza subsistemele de formare şi de dezvoltare a sistemului în ansamblul său. Antreprenoriatul în managementul public este un reper important teoretic şi practic care ne poate ajuta în înţelegerea conceptului de parteneriat public-privat. Apariţia sa este legată de faptul că guvernele au început să caute răspunsuri la marile probleme sociale şi economice apărute din lipsa de eficienţă a modelelor vechi, tradiţionale de gestionare a afacerilor publice.

Sudiile de specialitate indica faptul că într-o societate dinamică sunt necesare răspunsuri rapide şi flexibile datorită provocărilor cu care se confruntă organizaţiile publice în secolul XXI şi care, în cele din urmă, au impus schimbări de gestiune. Aceste tendinţe tind să fie rezultatul a două mari evoluţii: adoptarea în gestiunea afacerilor publice a unor metode organizaţionale din cadrul sectorului privat şi trecerea de la guvern la guvernare.

Ultima se referă la utilizarea ascendentă a reţelelor constituite din actori guvernamentali şi non-guvernamentali în procesul de implementare a politicilor publice şi utilizarea mecanismelor pieţei pentru alocarea bunurilor publice şi a serviciilor. Astfel, administraţia publică tradiţională este supusă unor transformări substanţiale.

Dacă în sistemul birocratic tradiţional, personalul răspundea la stimulenţi simpli, fără să ia decizii, astăzi se acordă o mai mare importanţă managementului decât administraţiei, rezultatelor decât mijloacelor.